Brasov by Night



Settling In


19 octombrie - 3 noiembrie 2016

***

Fara stirea celorlalti, Bogdan nu a stat degeaba. In urmatoarele doua saptamani in care l-au cautat pe Petran, a inceput sa se hraneasca discret din oamenii fara adapost care isi fac veacul prin centru, ademenindu-i cu bautura mult mai buna decat ce pot gasi ei, schimband cate o vorba cu ei, obtinand si informatii de care ar putea avea nevoie. Tot din aceste interactiuni, a invatat sa fie mai dur, chiar sa-i intimideze pe cei din jur, sa-si ascunda si mai bine intentiile si motivele.

Desi reportofonul primit de la Balan este un obiect de pret pentru el, intr-un moment de manie l-a trantit. I-a fost teama sa mearga inapoi la Balan, dar si-a adus aminte ca oamenii i-au povestit de un magazin de electronice in apropiere - ElectroShop Brasov, pe Apollonia Hirscher.

Intr-o seara a mers in recunoastere - a gasit un magazin mic, tinut de un singur om, Vali, pe care a inceput sa-l urmareasca in fiecare seara. Dupa cateva seri, a decis ca este momentul sa il abordeze pe individ. A intrat in vorba cu el, intai mai rezervat, apoi insinuand ca a aflat si alte lucruri: "Stiu cu ce te ocupi..." fara sa-i dezvaluie adevarata lui natura, doar aparand brusc in spatele lui, pana a ajuns sa-l intimideze si sa il domine:

"Uite care e treaba, am nevoie de un loc unde sa stau. Stiu ca ai subsolul plin de electronice pe care le vinzi la negru, stiu ca iti place sa bagi destul de des o iarba... Eu am ceva mult mai bun, asa ca, daca petreci timp cu mine, suntem OK. Nu umbli cu magarii, nu ma dai in gat - te am la mana..." Ce spune Bogdan este, de fapt, o minciuna, nu are nicio posibilitate de a-i face rau, de a-l reclama la politie, dar este suficient cat sa il sperie.

Incet-incet, peste teama care a stat la baza relatiei, se adauga si dependenta, mai ales dupa ce Bogdan l-a folosit si ca sursa de hrana: Bogdan ii poate oferi ceva extraordinar de placut, ii poate aduce clienti discreti pentru marfa din subsol, fiind evident ca magazinul nu produce suficient venit si poate avea "grija" de magazin, la schimb pentru adapost, resurse si discretie.

Aranjamentul s-a dovedit convenabil pentru amandoi, iar Bogdan s-a mutat la Vali, intr-o casa pe strada Lunga, in subsolul cu intrare din curte, protejat de razele soarelui.

In adapostul din subsol, isi petrece noptile singur, incercand sa reziste impulsurilor si gandurilor care nu-i dau pace. Vali este chiar deasupra lui, ar putea foarte usor sa urce pana in casa, sa intre in vorba, dar Bogdan este constient ca o apropiere prea brusca si prea onesta fata de acest nenorocit muritor ar ameninta mascarada si probabil s-ar termina cu executia amandurora. Pana cand Bogdan nu il va avea 110% la mana pe Valeriu Cenusa, singuratea ii va fi singurul companion.

De asta isi imagineaza frecvent cum ar fi sa imparta acesta adapost cu Alice. Ar vrea sa o stie in siguranta si sa petreaca mai mult timp cu ea. Isi da seama ca nu ii cunoaste foarte bine si nu s-a apropiat prea mult de noii lui prieteni. Pe de o parte regreta asta, pe de alta parte considera ca este necesar, ca ei nu ii vor fi tot timpul alaturi. Cu toate acestea, ii este dor de ei.

Reportofonul este pe masa in fata lui, alaturi de un set de baterii si de o caseta noua. Pana acum a facut inregistrari care au legatura exclusiv cu el, despre experientele lui traite, pe care le-a ascuns intr-un loc sigur. Intinde mana dupa aparat, il porneste si incepe sa vorbeasca:

"31 octombrie. Seara de Halloween. Tocmai m-am trezit, singur, auzind pasii lui Vali deasupra. Pe de-o parte, am incredere ca stie ce e bine pentru el si nu o sa faca lucruri pe care sa le regretam amandoi. Pe de alta, as vrea foarte mult sa am ceva care sa ma reasigure ca Vali este de incredere...

... Gandul imi fuge la Alice, la ultima oara cand am vazut-o. Nu pot decat sa visez, desi nu pot sa visez absolut deloc, in niciuna dintre torporile de fiecare zi... asa ca visez cu ochii deschisi ca poate, intr-o seara, o sa ma trezesc langa ea...

Putin probabil, avand in vedere ca pielea mea se scorojeste ca o vopsea de proasta calitate de pe peretii caselor de nefamilisti... Mda, nu am mai facut un dus de mai mult de o saptamana... Si totusi sper ca, intr-una din noptile astea, o sa am realmente ceva de oferit, mai mult decat lanturile de sange care ne leaga..."

In momentul in care spune aceste lucruri, tensiunea pe care o simtea in corp cand se gandea la modul in care traieste, la lucrurile pe care a fost obligat sa le faca pana acum, strangerea muschilor, a umerilor, a antebratelor, a pumnilor, incordarea coborand spre abdomen, toate acestea parca incep sa se atenueze si simte ca se poate, oarecum, relaxa. Gandul ca ar putea sa faca un pas inainte catre Alice si catre ceilalati, il ajuta sa se... reaseze inauntrul lui.

Si totusi, sunt multe alte lucruri pe care Bogdan le-a incredintat (obsesiv-compulsiv) reportofonului si nimanui altcuiva.

Cea mai adesea considera ca este singurul vampir din oras care inca ravneste dupa mangaierea calda a mainii mamei pe obrajii sai rosii si vii, obraji cum nu va mai avea niciodata. Parintii lui probabil il plang si nu dorm noptile, asta daca nu le-o fi facut vreun vampir ceva ca sa nu mai stie de ei (si implicit, de el).

Toata viata a ravnit dupa atentia oricarei fete pe care sa o poata considera iubita lui. Acum, nu va mai avea parte de atentia nimanui. Goliciunea lui dezvaluie nu doar o hidosenie monstruoasa, dar si disfunctie, chiar si printre cei de teapa lui. Lucruri pe care a inteles, din auzite, ca alti vampiri le pot face cu usurinta, vascularizarea voita a diverselor organe si repunerea lor in functie: plamani ce pot inhala fumul de tigara, inima inerta ce poate fi fortata sa bata, sistem circulator pseudo-functional ce agita sangele pana il incalzeste (dand impresia de temperatura corporala normala), organe sexuale care pot simti placere si excitare... toate acestea sunt in borcanul cu biscuiti de pe raftul cel mai de sus, la care micutul si regretatul Bogdan nu va mai ajunge niciodata.

Este perfect constient ca nu mai este om si ca trebuie sa accepte aceasta noua conditie... dar nu poate. Nu stie sa fie altceva decat om, chiar si atunci cand Bestia disperată și haină din interiorul sau preia controlul. Cand isi revine din frenezie, toate il lovesc din plin - vina, groaza, nevoia de a fi normal si viu, iar apoi, dupa scurte si bine-plasate interactiuni cu "ai sai", isi reaminteste ca destinul si sufletul sau l-au abandonat deja, intr-un loc in care nu exista decat intristare si suspin, jale si scrasnire de colti.

Si totusi... Alice! O are pe Alice, sau este avut de Alice, nu ii e clar, dar nici nu conteaza. Mai are cateva firimituri de motive pentru care sa nu faca plaja o ultima data in soarele vesnic-rasaritor al diminetii. Cu siguranta Alice! Si poate, o curiozitate meschina de a afla cat de adanc poate sa cada, cat de adanca e scorbura, de fapt.


***

Intr-una din serile in care are timp liber, in care nu au iesit sa il caute din nou pe Petran, Alice este in dormitor, cu o pagina goala in fata ochilor, frustrata ca nu reuseste sa puna nimic pe hartie.

Sorana este in capul ei si ii cere constant sa ii dea drumul, spunandu-i ca ea nu merita sa se afle acolo si ca isi doreste sa se intoarca inapoi la familia ei, pe langa corul obisnuit de voci din capul ei, care ii turuie in continuare tot felul de lucruri. In seara aceasta se pare ca vocile s-au fixat pe descrierile conflictelor dintre familiile Montague si Capulet, infamul discurs al lui Mercurio cu "O ciuma asupra ambelor voastre case."

Ii este destul de greu sa scape de galagia din cap. Cu toate acestea, simte ca ii vine o idee si reuseste sa astearna ceva pe foaie. Inceputul este o descriere, dar, pe masura ce avanseaza, se contureaza si personajele. Povestea inca nu este poveste, dar este scrisa din perspectiva unei fete, Miranda, care incepe sa aiba vise ciudate despre un taram indepartat. Deocamdata, este mai mult atmosfera, dar este... ceva.

Pe masura ce descrie prima viziune pe care o are protagonista cartii, simte cum una dintre voci se ridica la suprafata fluxului si o aude: "Presupun ca suntem cu totii putin plecati de acasa... Hehehe... Da... Stii ca nu o sa te intorci, nu?" ... "Sa ma intorc, unde?" ... "Acasa" ... "Da, stiu." ... "Sau esti deja acasa?... Cate acase ai, Alice Cremene?" ... "Probabil mai multe" ... "Probabil esti un veritabil Adrian Nastase al caselor, dragut! Si crezi ca o sa poti sa-ti visezi o casa noua?" ... "De ce nu?" ... "OK. Descrie-o." Si, spunand acestea, simte cum entitatea se coboara din nou in torentul neformat de voci.

In ciuda tumultului produs de voci, reuseste sa scrie un inceput bun pentru povestea Mirandei, poveste care, pe parcursul urmatoarelor doua saptamani se va dezvolta treptat, destul cat sa creada ca poate fi trimisa unei edituri pentru publicare.

Miranda Sharpe, arheolog cu prea puțină experiență, dar multă ambiție, vrea să dovedească adevărul din spatele poveștilor fantastice cu care a fost crescută despre un oraș al zeilor pierdut în negura timpului. Stră-stră-mătușa ei îi povestise peripețiile tatălui ei (stră-bunicul x3 al Mirandei), un explorator care participase la ultima expediție pornită în căutarea orașului în urmă cu vreo sută de ani. Bătrâna are câteva artefacte aduse din expediția aceea, dar, oficial, a fost un eșec total. Tot ce au putut să afle e că orașul ar fi undeva pe o insula din (echivalentul oceanului Pacific), dar cu tehnologia de atunci, nu prea aveau cum să găsească care anume.

De-a lungul timpului, o dată la două-trei generații, cineva din familia ei (în general femeile, dar nu exclusiv) începea să aibă vise foarte detaliate despre viața trăită intr-un oras cu clădiri masive din piatră (gen piramide Sud Americane încrucișate cu arhitectură din Grecia Antică). Frânturi de scene, amintiri și nevoia de a regăsi Orașul încep să o bântuie și pe Miranda. Mătușa nu e unul dintre cei cu amintirile, dar fiica ei a fost, și 3xstră-bunicul, la fel, dar ea ține minte poveștile lor și i le transmite Mirandei. (It’s reincarnation, basically. The Godess’ soul is stuck in a sort of limbo and she can’t fully get control of her new body)

Zeița are un gardian care îi este alături în fiecare viață. (În cazul lui, nu e atât reîncarnare, cât îndatorire pasată din generație în generație, dar nu reușesc întotdeauna să găsească actuala încarnare a Zeiței)

Miranda este hotărâtă să pună la cale o nouă expediție, dar nu are finanțare. Cumva reușeste să adune o echipă mai mult sau mai puțin la fel de interesată de proiectul ăsta ca și dânsa. Unul dintre membrii expediției se întâmplă să fie gardianul Zeiței, care va încerca să-I trezească amintirile din viața anterioară și, prin apropierea față de cea pe care trebuia să o păzească, reușește să primească și el amintirile gardianului care a lăsat-o să moară.

(Zeii erau de fapt o civilizație fondată de oameni din viitor care au rămas blocați în trecutul îndepărtat și foloseau o metodă de clonare/transfer al conștiinței ca să fie practic nemuritori. Gardienii erau luptători de elită recrutați din rândul populației locale, cărăra li se acordă longevitate. Clonele sunt crescute natural până ajung la maturitate și amintirile zeului de care aparțin pot fi implantate – for all intents and purposes, this looks like a human sacrifice.)

Zeița noastră se pusese într-o situație politică foarte proastă în rândul ‘zeilor’, iar fratele și gardianul ei au hotărât că cel mai bine pentru ea ar fi să sară un ciclu de regenerare, să-I însceneze moartea, înainte ca dușmanii ei să o asasineze. Din păcate, things go to shit while she’s in limbo, Orașul este atacat și aliații ei sunt forțați să fugă, ceea ce o împiedică să își mai poată lua în primire noul trup. Clonele își trăiesc viața în mod normal, au copii, se pierd în lumea largă. Din când în când, se naște una mai apropiată de sursă (?), care începe să simtă chemarea zeiței și nevoia de a o primi în viața ei, dar chiar dacă ritualul ar reuși, nici unul din urmașii ei nu va putea să îi primească conștiința întreagă, fără consecințe, și să se piardă pur și simplu în neant, în favoarea ei.)

Gardianul ei reușește să o convingă să încerce ritualul până la urmă, doar că între timp se îndrăgostește de ea și nu prea ar vrea să o piardă în favoarea zeiței ăsteia despre care nu știe nimic, doar că toata viața lui a fost dedicată scopului ăsta. Contopirea nu e perfectă și Miranda continuă să-și împartă mintea cu zeița

Si, in pregatire pentru ce va urma, ca sa nu apara ca din senin in mediul online, isi reactiveaza conturi vechi, nefolosite de foarte mult timp, care nu ar putea fi legate de Alice-cea-care-a-disparut, dar care ii vor fi utile dupa ce va fi publicata cartea.


***

In blocul Neorama, la etajul 2, Balan ramane nevazut in fata usii apartamentului, spunandu-i Iustinei: "Misca-te repede, nu pierde foarte mult timp, nu avem mult la dispozitie. Ia ce trebuie si ne caram, da? Hai, dai-i bataie!"

Fata nu era neaparat pregatita sa vada din nou apartamentul, dar din nefericire Balan a impins-o destul de repejor inauntru. Intr-un fel este bine ca a lasat-o singura, pentru ca locul acesta este unul de care nu va mai avea parte niciodata si sentimentul este coplesitor.

Blocul este nou-nout, vandut in intregime inca din vara, cu o mare terasa deschisa la etajul 1, accesibila tuturor locatarilor, amenajata ca o gradina japoneza, cu stanci in miniatura, cu flori viu colorate, cu pini plantati pe margine sa asigure si umbra, dar si intimitate tot timpul anului, cu bancute plasate discret.

Apartamentul era extraordinar de luminos, cu ferestre extraordinar de mari pe trei laturi, aproape ca niste pereti de sticla. Nu folosise niciodata draperiile in dormitor, pentru ca soarele intra treptat pe fereastra, incepand sa o invaluie si sa o incalzeasca incet-incet inainte de a o trezi de tot, ceea ce nu se va mai putea intampla vreodata. Nu va mai putea sta niciodata pe balcon, invelita intr-o patura pe canapea, admirand apusul soarelui.

Poate este mai bine ca Balan nu a intrat cu ea, pentru ca, fara sa isi dea seama, lacrimile incep sa-i curga. Pentru cateva clipe, inainte sa se evapore, simte pe obraji cum se preling mici picaturi de sange si, intr-adevar, contrastul este primul lucru care o face sa se simta asa - faptul ca acest apartament care de obicei era inundat de lumina, aproape curgand, in momentul de fata este intunecat si parasit.

Primul lucru pe care il observa, insa, pe biroul la care a lucrat candva, este aparatul foto, inconjurat de poze - o conexiune acuta cu fosta ei viata si cu Umanitatea de care incearca inca sa se agate. Se apropie incet-incet de birou si ia aparatul, dar nu se poate abtine sa nu arunce un ochi pe pozele de pe birou.

Sunt fotografii cu... iubirea vietii ei. Coincidenta sinistra sau nu, ultima este din 13 octombrie, dar cu doi ani in urma, in 2014, facuta dimineata devreme, inainte de ora 5. El trebuia sa plece, prima data cand pleca departe fara ea - de cand erau impreuna, nu plecasera nicaieri unul fara celalalt. La momentul respectiv i se paruse foarte simpatic asa suparat, în timp ce își încheia nasturii de la camașă, un pic amarat ca pleaca singur si a prins momentul pentru o fotografie, sa vada si el cum arata.

Este ultima fotografie pe care o are cu el. Privind-o, deschide incet medalionul de la gat - inauntru sunt doua poze: prima pe care i-a facut-o cu mana ei, atunci cand o invata cum sa fotografieze oameni si aceasta ultima poza. Iar motivul pentru care ii trebuia neaparat laptopul din apartament este ca acolo se afla toata viata lor impreuna - ceva mai mult de 7 ani pe care nu voia sa ii piarda.

Il aude pe Balan horcaind dizgratios din afara apartamentului, dar cumva intuieste ca batranul doar o avertizeaza, trage de timp. Pentru o secunda are un gand ca exista aceasta ironie murdara, aproape, in faptul ca, daca ar fi stiut atunci ceea ce stie acum, poate ar fi putut sa faca ceva pentru Armand...

Dar tot ceea ce ar fi putut sa faca atunci ar fi fost sa plece cu el. Daca ar fi plecat cu el, nu s-ar fi intors la Bucuresti in seara aceea, pentru ca nu a vrut sa ramana la hotel peste noapte si poate...

Armand era fotograf, unul destul de bun - asa s-au cunoscut. Plecase la un atelier international, organizat la Sibiu, unde era co-prezentator; s-a suprapus cu un eveniment la Institutul Francez la care ea trebuia sa participe si sa ramana la Bucuresti, iar el nu a vrut sa ramana peste noapte la Sibiu.

Amandoi urau Valea Oltului ca traseu, asa ca a ales sa se intoarca pe Valea Prahovei; ii placea mai mult drumul, chiar daca era mai lung. Drumul lui din acea noapte, insa, s-a sfarsit inainte de Predeal, pe serpentine, impins intr-o râpă de soferul unui camion, care nu a fost identificat niciodata. Intr-un fel, a fost mai bine că în cazurile acestea sicriul este întotdeauna închis - și-l aduce aminte doar așa cum l-a văzut în dimineața aceea, înainte de plecare. De atunci, de la accident, nu a mai fotografiat oameni.

Iustina se mai uita o data in jur, in semn de adio pentru tot ce mai ramasese din viata ei. Incet-incet, pune in rucasc aparatul foto, un Canon mirrorless, singurul pe care l-a pastrat din echipamentele lui Armand, si fotografiile de pe masa. Medalionul de gat si inelul au fost tot de la el, nu s-a despartit de ele de cand le-a primit.

Rucsacul este ceea ce numea ea "rucsacul tehnic", gata pregatit de plecare, are cam tot ce i-a trebuit de-a lungul timpului: obiective foto, carduri, card reader, trepied, mini-trusa de scule pentru aparatul foto, hdd extern, cartea electronica, alimentatoare, o surubelnita mica dreapta, una in cruce, o rola mica de scoci, cutter, caietul de desen, creioane, chiar si guma de sters, bani cash - avusese in plan sa cutreiere mici ateliere de creatie/mestesugarit, magazine mici care nu isi permit POS.

Apoi se indreapta catre dormitor, unde o asteapta bagajul aproape nedesfacut - fusese la Bucuresti weekendul anterior intalnirii cu Edith si isi mai adusese cateva lucruri, stiind ca va ramane o vreme destul de indelungata la Brasov - haine, cosmetice, incaltari; nu sunt foarte multe, dar ii sunt dragi si unele au poveste, nu poate reununta la ele.

Actul de a cauta si organiza toate lucrurile de care are nevoie o ancoreaza, ii da putina speranta, stiind ca a reusit sa recapete ceva din ceea ce constituie identitatea ei.

Aude doua batai destul de hotarate in peretele dinspre holul apartamentului, dinspre casa scarii, semnal venit partea lui Balan ca trebuie sa plece si se indreapta catre usa, aruncand o ultima privire spre ferestrele largi care lasa sa se vada curtea complexului. Intorcandu-se, arunca o privire si catre balcon, catre canapele si masa, si pentru o secunda isi aminteste de modul in care terasa era candva inundata de lumina.

O tuse ascutita ii intrerupe reveria, Balan o ia pe dupa umeri si coboara impreuna scarile. In fata blocului, o masina ii preia si ii duce inapoi catre centrul Brasovului, in timp ce Iustina ii priveste in ochi: "Multumesc..."

Balan isi atinteste ochiul bun catre ea: "Da, da, da, bine... Ramai datoare!"

"Cu siguranta, nici nu ma gandeam altfel" incearca ea sa zambeasca.

"Si nu ma duc la machiaj!"


***

Asteptand pe langa Luna Rosie in timp ce prietenii sai erau inauntru sa-l caute pe Petran, Alex urmareste oarecum distrat cateva masini ce se alergau pe bulevardul apropiat. Peste sunetul motoarelor ambalate la maxim aude la un moment dat o bufnitura foarte familiara - se pare ca unul din participanti a taiat prea mult o curba si a sters un stalp.

Intamplarea face ca soferul masinii respective sa aleaga exact zona ferita unde statea Alex pentru a opri masina. Il vede cum coboara si se uita la urmele lungi lasate pe caroserie, apoi cum pune mana pe telefon si discuta cu cineva. Reuseste sa se apropie cat sa prinda cateva cuvinte:

"Nea Stan? Uite, stiu ca e tarziu da'... am un necaz.
...
Nu, eram cu baietii la niste liniute si...
...
Nu, n-am lovit pe nimeni, doar am sters un stalp...
...
... E dusa toata partea dreapta.
...
Hai ca vin acum, tot acolo in Bartolomeu da? O bagi mata undeva sa nu vada gaborii si ne intelegem"
...

Experienta din trecut ii spune ca nea Stan are probabil un atelier de dezmembrari sau un service auto care functioneaza si putin pe langa lege, ba inca lucreaza si noaptea. Interesant...

Il urmareste pe tip, noteaza numarul masinii si se gandeste ca va trebui sa dea o raita prin zona Bartolomeu. Dupa ce se intorc prietenii sai, afla de la Bogdan cam pe unde vine si se pregateste pentru o discutie interesanta cu acest nea' Stan.

Seara urmatoare incepe sa bata strazile cartierului cu ochii in patru si urechile ciulite. In cele din urma observa un service deschis intr-o curte industriala, isi concentreaza sangele pentru a ascunde paloarea nevietii sub o aparenta de caldura si bate la usa. Ii deschide un mester in salopeta, putin artagos, se vede ca l-a deranjat. Cu coada ochiului vede masina din seara trecuta si isi da seama ca mesterul tocmai la ea lucra.

"Ia zi, ce-i cu tine?"

"Buna seara, il caut pe nea Stan."

"Ba pustiule, nea Stan nu discuta cu oricine. De unde stii tu de el?"

"De unde stiu, de unde nu stiu, uite, stiu ca are nevoie de ajutor!"

"Ce vrei ma? Oi fi vreun sut! Ce, crezi ca daca stai cu ochelarii aia nu te cunosc?"

"Nu, nu, sunt tinichigiu.. si stiu si ceva mecanica."

"Pai vino si tu dimineata, discutam la birou si vedem, acum valea."

Alex are o banuiala ca tipul din fata lui este chiar cel pe care il cauta si, ca de obicei, il ia gura pe dinainte.

"Uite, ziua nu prea pot sa umblu, da' serios ca fac treaba buna! Si stiu si de ce ti-a adus tipul ala masina asta! Stalpul ala nu mai sta chiar in picioare dupa ce l-a sters la o suta la ora!"

"Ba, stii ca ai tupeu?! Vezi sa nu-ti scap un ciocan peste spinare, hai ca am treaba!"

"Nu sefu', serios, pune-ma la incercare, sa vezi ce frumos iti scot tabla aia si stiu sa-mi tin si gura!"

"Hai ca-mi place tupeul tau, ia sa te vad!"

Sub privirea atenta a mesterului, ajutat de noua lui forta, ca si de faptul ca nu oboseste, Alex munceste fara zabava cateva ore si reuseste sa indeparteze mai toate urmele tamponarii.

"Gata, acu' data o vopsea pe partea asta si e ca noua!" rosteste mandru in timp ce se face ca-si sterge transpiratia cu maneca.

"No, te pricepi, da' ce-i cu tine si cu toate balivernele alea de la inceput? De ce nu vii ziua ca oamenii?"

"Nu pot, ziua chiar nu pot sa umblu, am niste probleme, da' sunt om serios!"

"Buletin ai?"

"Nu prea am."

"Aha! Ma, ai facut tu ceva!"

"Sefu' ce-am facut, n-am facut eu, mi-au facut altii, mai mult nu pot sa-ti zic. Vorba e, iti fac treburile astea, nu-ti cer mult, sa vezi cum o sa mearga! Hai ca stiu cum e mersu', ma pazesti, ma mai incerci, nu-ti cer sa ai incredere de la inceput, da' mie chiar imi place ce fac si imi trebuie si mie sa-mi castig painea!" incearca Alex sa-si apere cauza, gandindu-se ca paine acum chiar nu-i mai trebuie.

Pana la urma nea Stan se lasa convins sa il mai primeasca si in serile urmatoare, dar sa il tina sub supraveghere. In urmatoarele seri se convinge insa ca Alex pare a fi de incredere si se bucura ca in sfarsit si-a gasit omul potrivit pentru activitatea nocturna a atelierului.


Intr-una din serile urmatoare, Alex se plimba singur prin centrul Brasovului, cautand pe cineva cu care sa se distreze, sa se simta bine.

In fata unuia dintre cluburi vede un grup de fete. Niciuna nu pare sa fie de mult de varsta majoratului, daca au trecut deja. Toate chicotesc si o arata cu degetul pe una dintre ele, care tocmai s-a despartit de grup si pleaca cu un barbat.

Chiar si de la de distanta, isi da seama ca, cel mai probabil, este Dana, fata cu care a vorbit acum cateva seri despre un cunoscut de-ai ei pe care ea il credea ca ar fi ca si ei. Cei doi se indeparteaza, in timp ce colegele ei, pe care acum le recunoaste, chicotesc si se amuza ca orice alte fete de liceu intr-o astfel de situatie.

Se hotaraste sa ii urmareasca discret. Momentan, cuplul se strecoara prin stradutele inguste si pavate cu piatra cubica din centru, printre cladiri vechi, in diferite stadii de neglijare si abandon, felinarele stradale facand foarte rare insule de lumina in obscuritatea din jur.

Cei doi isi continua drumul linistiti, pana ajung intr-un colt destul de intunecat al pietei George Enescu, care arata mai degraba ca o curte interioara din centrul istoric, de altfel foarte slab iluminata. Barbatul o prinde pe fata de guler si o trage puternic la piept, ingropandu-si fața in gatul ei.

Pentru ochii lui Alex, chiar si in intunericul acesta este evident ca barbatul este vampir - chiar si privit din spate, nu are reflexele unui muritor. Desi este aproape temator, ezitant, nu cu increderea brutala a unui pradator, exista totusi o anumita determinare a miscarilor, o anumita directie pe care nu ar fi vazut-o la un muritor, iar modul in care a insfacat-o pe fata ii sugereaza clar ca el este un pradator, nu o fiinta umana.

Alex este nehotarat, intre a-l ataca pe acest barbat - simte o oarece invidie, dar, dupa discutia cu Iustina, realizeaza ca fata este totusi cam tanara pentru asa ceva. Pe de alta parte isi aduce aminte si ce a spus Balan despre a sasea Traditie, ca nu au voie sa distruga alt vampir. Ar putea sa incerce sa-l imobilizeze, sa o lase pe fata sa scape.

Ezitarea lui nu dureaza mai mult de o secunda. Se apropie de ei fara sa fie auzit, il insfaca si il da jos de pe fata, tinandu-l strans cand il simte ca incepe sa se zbata, in timp ce fata țipă: "A, stai! Nu! Tu esti ala cu care am vorbit acum cateva zile! Ionut!"

Barbatul, insa, se zbate in bratele lui, agitat, si incearca sa scape din stransoare. "Nu crezi ca nu ti-ai ales un loc prea bun pentru a te hrani?" il intreaba Alex, fara sa ii dea drumul.

Incearca in continuare sa se smulga din stransoare, fara sa reuseasca: "N-am... inteles, cine te-a... intrebat pe tine chestia asta?" Si continua sa zbata. Alex a avut avantajul surprizei pana acum si nu este prima persoana pe care a trebuit sa o tina, dar tipul este destul de puternic, chiar bine pregatit, stie ce are de facut ca sa scape.

Dupa cateva zbateri, tipul se opreste, incercand sa ramana cat se poate de calm: "OK... Da-mi drumul."

Alex isi da seama ca nu ar avea sanse prea mari sa il tina in continuare si mai bine ii da drumul, dar ramane pregatit sa il atace, daca i se pare ca incearca sa se hraneasca iar.

Cand Ionut se intoarce catre el, Alex e surprins de cat de tanar pare, cu aparenta unui puști - nici el nu arata mai in varsta de 19 ani. Este imbracat intr-un costum, este barbierit, tuns, arata foarte ingrijit. Este palid, cu fruntea lata si mandibula dreapta, ascutita.

Pe masura ce il studiaza cu si mai mare atentie, isi da seama ca trasaturile lui sunt poate putin exagerate, ceva este in neregula cu personajul acesta, ca si cum trasaturile lui sunt facute artificial.

Baiatul se uita el: "Uite ce e, chestia asta nu te priveste, frate. Si ar fi bine daca ne-am desparti amiabil."

"Cine esti?"

"Eu sunt Ionut, din haita Fiilor lui Tepes. Si ea este Dana."

Fata se apropie: "Da, il stiu pe tipul asta, m-a mai intrebat de tine acum cateva seri."

Ionut se intoarce catre Alex: "A, da? Interesant. Si... de ce?" intreaba oarecum timid, dar vizibil suspicios.

"Incercam sa-mi dau seama daca prietenul de care vorbea ea era cu adevarat ca noi sau doar se prefacea."

"Hm... Nu, nu ma prefaceam. Dar... tu esti...?"

"Eu sunt Alex, din clanul Gangrel."

"Bine Alex-din-clanul-Gangrel... Presupun ca, din moment ce ai auzit terminologia asta si nu ai devenit imediat ostil, esti... din interior, ca sa zic asa."

"Depinde despre care interior vorbesti.... Eu inca incerc sa inteleg ce se intampla."

"Pai, in cazul asta, o sa ne gasim in viitor, nu?" Si zambeste usor, in timp ce o ia pe fata de mana, spunandu-i: "Haide, draga mea. Ar fi bine daca ne-am gasi un loc mai ferit." Pe urma face o scurta plecaciune in fata lui Alex: "Frate, cauta-ne. O seara buna!" apoi se intoarce si pleaca.

Alex ramane locului - fata pare dispusa sa fie folosita pentru hrana, nu s-a opus, nu a incercat sa fuga, nu ar putea conta pe ea sa il opreasca pe Ionut. La inceput, cand a sarit pe individ, nu era sigur daca era prima data, nu stia ce se intampla, dar acum ii lasa sa plece, nu are cum sa-i opreasca.

In ciuda aparentei, tipul este un bun luptator si nu ar face decat sa atraga atentia asupra lor. Nu ar strica insa, sa vorbeasca si cu prietenii lui si sa se gandeasca daca sa ii spuna si lui Balan.

Ii vede pe cei doi indepartandu-se, iluminati pentru cateva clipe de un felinar, fata incolacita in jurul bratului lui zambind si chicotind vesela, plina de viata, in timp ce tipul isi continua mersul cu pasi masurati, intr-un mod aproape calculat, ganditor, indepartat de ea, ca mai apoi sa o ia la stanga si sa dispara pe aleile din zona istorica a Brasovului.


***

De câteva zile, Titus tot reflectă asupra mai multor gânduri care nu-i dau pace. Este obișnuit să facă așa; să le pună într-o rețea logică, să le aranjeze în capul lui ca într-un joc de Tetris, până se potrivesc, după ce le întoarce pe toate părțile.

Unul dintre gânduri se referă la comportamentul Principelui, pe care îl găsește cumva innaceptabil - vampir, nevampir, pentru anul 2016 i se pare foarte învechită aceasta formă de feudalism, ceea ce îl enervează foarte mult, fiind în contradicție cu tot ceea ce gândește el despre libertatea individuală. Sigur, a mai văzut și contemporan mlădițe feudale încercând să încolțească, uneori și reușind, dar cumva... cumva i se pare totuși prea fățiș în cazul acesta.

Întoarce pe dos tot ce ar putea avea de oferit Principele, nu neapărat în cadrul Camarillei - îi datorează oare ceva pentru că s-a hrănit pe "teritoriul lui"? Sângele îl ia de la oameni (oricât de greu i-a fost să treacă și peste acest fapt, consolându-se cu ideea că procesul nu este dureros, ci din contră, chiar plăcut, iar stimularea ocazională a măduvei hematoformatoare nu este dăunătoare...) Iar oamenii sunt... trebuie să fie liberi...

După mai mult timp de frământare, rămâne predominantă ideea că acest Principe nu are niciun drept asupra oamenilor, nu le oferă el locuri de muncă sau adăposturi. Cu toate acestea, și-ar dori, în lumina faptului că mai mult ca sigur sunt încă lucruri pe care nu le cunoaște și nu le are în vedere, să lase puțin loc în a trage o concluzie legată de acest subiect.

Dupa ce a interacționat cu Tertius, a fost destul de șocat, pentru ca îi era foarte teamă că l-a trădat pe Bălan, dar când a văzut că este primit înapoi de prietenii lui, care nu s-au comportat ca și când a făcut o gafă imensă, în mintea lui a început sa încolțească ideea că poate nu totul este alb-negru, poate că nu trebuie să judece toți membrii Camarillei ca fiind ceva bun sau toti membrii Sabbatului ca fiind ceva rău.

Nu este prima dată când îi ajunge în atenție gândul cu pricina, dar... de când face parte din această nouă lume, acesta se conturează din ce în ce mai intens.

Se hotărăște să-și orienteze mentalitatea spre a judeca mai mult la nivel de individ, pentru că l-a impresionat foarte mult liniștea, oarecum bunătatea pe care o exprima călugărul pe care l-au lăsat să plece.

În mare parte a vieții lui a avut tendinta să se gândească, în ceea ce îl privește, că e un om bun, iar de fiecare dată când o dădea în bară, se gândea că e un om rău. Ușor-ușor, își lasă mintea să se deschidă și la posibilitatea că o persoană este mai complexă de atât, că nu este doar bună sau doar rea, ci mai degrabă, că are momente când e mai bună sau momente în care face greșeli, niste alegeri nepotrivite.

Este foarte curios să afle motivul conflictului dintre Camarilla și Sabbat, să afle de ce sunt atât de incompatibile, în afară de aparenta "civilizație" a Camarillei și înclinația mai mare spre violență și rebeliune a Sabbatului. În același timp, vrea să afle mai multe și despre alte facțiuni.

Pe lângă aceste gânduri, îl mai frământă ceva: mesajul din medalion, prin care inițial intenționase să stabilească o întâlnire, dar acum nu mai are sens nici ce scrisese, nici cum se gândise să îl trimită, așa că ajunge să îl schimbe cu unul mai generic și să îl poarte cu el:

"Va fi mereu un loc pentru tine lângă mine, oriunde am fi"

Nu a încetat încă să spere că va primi un răspuns și la mesajul pe care a încercat să i-l transmită Elizei prin intermediul lui Tertius.

A continuat să se întâlnească cu Valeria, măcinat însă de gânduri și în această arie a noii lui existențe. Nu-i dă pace ideea că Valeria nu știe care este condiția lui și că, practic, o minte... se gândește că va trebui să-i spună adevărul cât de curând, pentru a-i da libertatea de decizie în ceea ce privește relația lor.

În lumina faptului că au nevoie încă de bani, Titus este recunoscător că în această arie pusese ordine în viața lui, și că pentru el, identitatea nu trebuie să se schimbe încă (până când diferența de vârstă și faptul că nu mai îmbătrânește nu devin flagrante).

Atelierul de tâmplărie, înființat cu tatăl său și gestionat, după decesul lui, doar de Titus, va avea de acum un punct de lucru deschis în Brașov, unde a angajat în principal bărbați puțin mai în vârstă, oameni care nu sunt eligibili să iasă încă la pensie, dar nu sunt nici atât de tineri cât să-și găsească cu ușurință un loc de muncă.

Bucuros că are un temei legal să le facă analize angajaților (le face la 6 luni chiar, nu la un an), Titus vine uneori seara, după o zi lungă de muncă, și stă la taclale cu câte un bărbat, la un păhărel de țuică, prilej cu care se hrănește, iar bărbații pun senzațiile pe seama alcoolului.

Intr-una din seri ajunge in poiana de la Fantanita Dreptatii, in intunericul patruns doar de ochii adaptati pentru asta, ai lui si ai lui Georghe. Grigore sta tolanit langa ei, lingand o tufa de mure, cautand sa vada daca au mai ramas fructe atat de tarziu in an, sub privirile dezaprobatoare ale lui Gheorghe.

Vine aici de cateva seri - Gheorghe incearca sa ii explice cumva, sa ii schimbe perceptia asupra a ceea ce inseamna sa apartina clanului si sa isi dezvolte toate abilitatile de care ar avea nevoie.

In fata lui este un lup, un animal cenusiu, destul de slabut, care ii priveste pe rand, cand pe unul, cand pe celalalt, in timp ce Gheorghe il fixeaza cu privirea si, din cand in cand, mai maraie catre el.

Privirea lui Gheorghe se intoarce, insa, imediat spre Titus: "No, acum vorbeste-i tu. Si ai grija sa nu-l enervezi. Daca il enervezi, o sa sara pe tine. Daca sare pe tine, n-o sa intervin." Si, cum sta sprijnit in genunchi si pe monturile ambilor pumni, se lasa pe spate, se asaza si ii urmareste.

Titus se uita in ochii lupului si, asa cum a incercat si serile precedente, isi face treptat ochii galbeni, ca ai lupului, incercand sa-l faca sa se simta ca si cum ii este mai aproape, dupa care incearca sa se linisteasca, sa nu fie agitat. Lupul il priveste in ochi. In momentul in care ochii i se schimba, spatele animalului se arcuieste putin si urechile i se duc spre spate, pregatindu-se de o confruntare.

Se concetreaza foarte mult la sentimentul pe care l-a avut cand a primit mesajul Elizei, cu lupul care a venit langa el si la faptul ca atunci a simtit cumva afectiune pentru animal, ca si cum ar fi vrut sa-i mangaie blana. Pe masura ce se agata de acel sentiment, simte o oarecare empatie, ca un colorant imprastiindu-se in apa, incepe sa simta o conexiune cu lupul, aproape un sentiment de apartenenta.

Animalul se relaxeaza. Isi lasa urechile sa revina inapoi in fata, cu parul de la ceafa mai putin zburlit si intoarce incet capul, curios, catre Titus.

Abia cand ii aude vocea de undeva din lateral, constientizeaza ca Gheorghe este inca acolo: "Bun, hai ca incepi sa iti dai seama cum functioneaza chestia asta. E bine ca macar de data asta nu ai incercat sa ii mai vorbesti direct. Acuma, vorbeste-i. Da’ pe limba lui, nu pe limba ta! Te gandesti, da?"

Titus isi da seama ca trebuie sa isi schimbe modul de raportare - sa nu comunice idei si fraze, ci, mai degraba, sa se puna in pielea lupului, sa se gandeasca cum ar comunica daca ar fi el un animal. Modul de comunicare nu ar fi prin cuvinte, ci prin imagini, sunete, mirosuri, mult mai axat pe simturi, poate si pe sentimente - pericol, bucurie, loialitate.

In loc sa-i spuna o propozitie lupului, incearca sa-i transmita ideea unei pajisti cu iarba verde, undeva la marginea unei paduri, unde doi lupi se tavalesc pe spate si se joaca. Miroase a iarba de la sfarsitul verii - inceput de toamna, putin a fân, intr-un soare cald, de dupa-amiaza, si se simt in siguranta.

Lupul il priveste, se lasa pe vine, continuand sa mentina contactul vizual si, in cele din urma, se lasa cu burta pe sol si il urmareste. Incet, ca sa nu-l sperie, Titus se asaza si el in aceeasi pozitie, in timp ce lupul se relaxeaza putin si se lasa pe o parte. Entuziasmat de rezultat, Titus se rostogoleste, ca in imaginea pe care a incercat sa i-o transmita mai devreme. Lupul se apropie incet de el, il miroase, il trage de haine in joaca, apoi se da doi pasi inapoi si continua sa-l urmareasca, asteptand sa-i vada reactia.

La randul lui, Titus se apropie incet, il miroase si il mangaie usor, gest la care lupul raspunde rostogolindu-se si expunandu-si burta si gatul, ceea ce pare sa fie foarte important.

Isi petrec urmatoarea jumatate de ora harjonindu-se, dupa care, manat de iminenta rasaritului de soare, Gheorghe ii spune: "No, copile, bine, du-te acasa si vedem noi serile urmatoare. Te-ai descurcat bine" si ii lasa o mana grea pe umar.

"Multumesc, ai fost un profesor bun."

"Bine... Sers!" pocneste din degete catre Grigore, care se ridica si il urmeaza in inima padurii.

Titus se indreapta catre casa si, pentru o seara sau sau doua, se simte mai apropiat de noua lui natura, dar si putin mai indepartat de ipocrizia si prefacatoria multora dintre confratii lui.


Înapoi: An Unforgettable Dinner
Urmează: Stalking 101 (1)

22-apr-2022 © kimica.ro Foto: kimica.ro