Brasov by Night



Visiting Another Primogen


Marți, 18 octombrie 2016 ora 23:30

Urcând dinspre Piața Sfatului, pașii îi poartă pe străduțele cu piatră cubică din ce în ce mai întortocheate și mai înguste din Schei, pe lângă case vechi, românești.

Odată trecuți de Poarta Ecaterinei, li se pare că foarte puțin s-a schimbat din Evul Mediu: dacă în vremea aceea românii nu aveau voie să trăiască în interiorul zidurilor orașului, ceva s-a păstrat și în serile de acum, trebuind să părăsească orașul ca să ajungă la Fântânița Dreptății, unde presupun că or să îl găsească pe Gheorghe.

Drumul urcă tot mai mult și străzile devin din ce în ce mai întunecate, mai rurale. Pe măsură ce trece timpul, le este tot mai clar că nu mai sunt în Brașovul pe care îl știu ei - sunt doar case și piatră cubică, dar și acestea se termină, iar asfaltul înlocuiește piatra cubică până la un drum forestier, cu barieră, care îi duce în pădure, pe versantul nord-vestic al Tâmpei.

Este liniște. Din când în când mai aud păsări, lilieci, poate și animale, dar nu este niciun semn din partea unor ființe inteligente. Alex și Titus își îmbunătățesc, instinctiv, privirea - pentru ei, pădurea apare ca într-o lumină difuză acum, spunându-i Iustinei să își ascută și ea simțurile.

Alice este atentă la voci, curioasă, chiar dacă nu crede că pădurea ar avea vreun efect asupra lor, iar acestea nu se lasă așteptate: “Skskskksksksksks...hai înapooi... hai înapoi acasăă...”, în timp ce Sorana continuă să vorbească și ea: “Alice, trebuie să îmi dai drumul neapărat, nu mai pot să mai fiu aici foarte mult timp...”

Alex și Iustina, fiind primii pe potecă, încep să audă fosnituri venind din fața lor, din desișuri.

“Cred că vine cineva...” îi avertizează Iustina.

“Poți să îți dai seama ce fel de... cineva este? Am auzit și eu, dar momentan nu văd nimic...” întreabă Alex.

“Dacă iese dintre frunze, da...”

“Păi... continuăm drumul, nu?”

“Nu cred că mai avem ce face. Și nu cred că ar fi o idee înțeleaptă să ne întoarcem cu spatele la cine vine din partea aceea...”

“... Hai să urcăm mai departe.”

Titus se lipește cu spatele de Alice și merge așa, cu spatele, supraveghind drumul lăsat în urmă. În fața lor, foșnetele se întețesc: crenguțe rupte de pași, mormăituri destul de morocănoase.

Prin desiș, atât cât poate, Iustina vede ușoare lumini albastre, care încep să se închidă la culoare, iar aura pare destul de mare și palidă; nu este întru totul pală, ca a unui vampir, dar vede pete mult mai pale în acel amestec de albastru închis și deschis care pare să se închidă și el încet-încet. Intuiește cumva ce ar însemna acel albastru - mai degrabă suspiciune, din partea unei creaturi care nu pare să fie vampir, poate fi un servitor?

Alex și Titus văd tufișurile mișcându-se - ceva este în fața lor, in timp ce vocile din capul lui Alice contribuie la neliniștea fetei; parcă simțind-o, Titus o cuprinde și o strânge puțin cu mâna pe după umeri, într-un gest protector.

"Nu vreți să ne oprim și mai bine să spunem bună seara? Dacă salută omul așa, din proprie inițiativă, poate nu e tocmai rău" șoptește Iustina. "...sau vampirul. Eu aș încerca..."

Sursa aurei pe care o sesizase se apropie încet către ei, mișcându-se în stânga lor, în timp ce Alex strigă către ea: "Bună seara!", odată cu vocile lui Alice care întreabă toate în cor: "Ai miere?"

Odată cu strigătul lui Alex, din tufișuri apare cel mai mare urs pe care l-au văzut vreodată, dând ramurile la o parte, aruncându-se peste un copac căzut la pământ și apoi asupra lui Alex.

Primul lucru pe care îl face Titus, înainte de a-și scoate ghearele, este să o ridice pe Alice, dând-o mai în spate; apoi se îndreaptă spre Alex strigând: "Lasă lupul să iasă din tine!"

Iustina țâșnește spre Alice, îndepărtându-se de băieți, pentru a le lăsa loc, cu un gând vag că poate ursul nu e doar un animal sălbatic și poate are legături cu clanul lor.

Alex își folosește abilitatea de a comunica cu animalele, încercând să sperie cele 250 kg de urs nervos care tocmai sar pe el, strigând în același timp "Gheorghe Cojocaru!!!!"

Ursul se oprește mormăind și face doi pași în stânga lui, în lateral, continuând să îi privească pe toți. Aura lui, pentru câteva secunde, se schimbă în mov, dar apoi rămâne albastru-închis care treptat-treptat dezvoltă nuanțe de verde. Este ce apucă Iustina să vadă înainte ca tufișurile din partea dreaptă să foșnească și să se dea la o parte, scoțând la iveală un bărbat îmbrăcat simplu, cu o geacă de piele, polar verde, blugi negri tociți și murdari de noroi și încălțat cu bocanci.

Bărbatul, foarte masiv, are ochii negri, cu cearcăne foarte mari, părul foarte lung, până la jumătatea spatelui, iar barba îi ajunge până pe piept. Are unghiile destul de lungi, dar nu chiar ca ghearele cu care sunt ei obișnuiți - evident rămase în urma unor transformări. Când deschide gura să le vorbească, îi văd colții masivi, care nu par să fie retractili ca ai celorlalți vampiri pe care i-au întâlnit până acum.

Bărbatul îi privește pe toți, dar mai ales pe Alex, înainte de a le spune: "Eu sunt Gheorghe, din clanul Gangrel, care nu a plecat niciodată capul, care a risipit cetele voievozilor, care străbate Transilvania, care a ucis vârcolaci, care a călcat sașii și rușii în război, care a mers prin flăcări la arderea Sighișoarei, spaima haitelor Sabbatului și urâciunea tiranilor din Camarilla. Acum, tu" și îl fixează pe Alex, după care ii trece privirea înapoi la Titus, observându-i ghearele, și apoi la fete.

"Eu sunt Alex Prescu, nou-născut în clanul Gangrel. Am aflat de locul acesta de la Horațiu Bălan."

"Mhm... Acum, tu."

"Eu sunt Titus Ionescu, nou-născut al clanului Gangrel, fiu adoptiv al lui Horațiu Bălan și susținător al libertății."

"Hm... Și voi?"

Fără ca ei să vrea, atenția tuturor este atrasă de Iustina și le este foarte greu să se rupă de vrajă - fata a devenit brusc fascinantă, vor să îi dea dreptate, să fie de partea ei în acest moment.

"Bună seara. Eu sunt Iustina Riess, am fost transformată în clanul Toreador și adoptată, ca toți ceilalți, de domnul Bălan."

"Se vede... Mhm... Bine... Și tu?"

"Alice Cremene, Malkavian, tot copil adoptat al domnului Bălan."

"Hm... Bine... Și ce căutați pe aici?"

Titus este primul care răspunde: "Am îndrăznit să venim să ne spuneți mai multe despre cum trăiesc frații noștri Gangrel. Liberi."

Gheorghe se așază în fund pe pământ: "Nu-s foarte multe de spus. Eu și cu oamenii mei ne plimbăm prin pădurile astea, ne hrănim din animale sau ocazional din ceilalți oameni, străbatem Transilvania, momentan suntem aici. Și cam atât. Ne ferim de ceilalți și de jocurile lor tâmpite."

Iustina se așază și ea pe pământ, cu picioarele încrucișate: "Noi am fost făcuți fără voie, dar ni s-a dat o șansă la supraviețuire. Și, dacă tot am primit-o, am vrea să n-o risipim. De aceea am venit la dumneavoastră, în căutarea a ceva ce ne-ar putea face să ne descurcăm mai bine și să nu cădem chiar în toate jocurile machiavelice."

"Păi asta e simplu," îi spune el. "Asta e ușor. Nu participați."

"Cum putem să nu participăm?" întreabă încet Alice.

"S-ar putea să nu fim atât de talentați la a evita atragerea noastră, având în vedere că suntem complet neștiutori" spune și Iustina.

"Nu-i niciun talent. Nu-i vorba de talent. E vorba că nu vrei. Dacă nu vrei, nu faci. Simplu. Ce e neclar? La fel cum eu și cu oamenii mei n-am vrut să le jucăm jocul de care vorbeai, așa că am plecat, da? Dă-i în mă-sa. Ne numesc animale sau Anarhi sau mai știu eu ce nume au pentru noi. E simplu: nu jucați jocul."

Nu este din clanul ei, dar ceva din privirea lui, din intensitatea cu care vorbește o fascinează pe Iustina. Știe că nu pentru ea au venit aici, dar ar vrea să mai vorbească cu el. Slăbiciunea ei de Toreador își spune cuvântul și se găsește fascinată de modul simplu în care Ghoerghe există, fixându-și privirea asupra lui - nimic nu mai există în jurul ei, în afară de prezența, atitudinea și naturalețea acestuia; nimic din ce spun ceilalți nu mai ajunge la ea.

"Noi suntem... la început și ni se pare că ar fi bine să nu facem alegeri pripite... Primiți și hoinari din afara clanului, în cazul în care am dori să ne alăturăm clanului dumneavoastră?"

"Clanului meu nu i te poți alătura. Ai fost făcută așa, așa rămâi. La fel cum nici ei nu se pot alătura clanului tău. Dar dacă înveți și îmi arăți că merită efortul, da. Dar o să treacă ceva pentru asta. Ne-om gândi noi la ceva."

"Mă îndoiesc că ceilalți mă vor ține în brațe..." este tot ce mai spune Iustina.

"Cum sunteți organizați?" întreabă Titus. "Trăiți într-o haită? Îmi cer scuze, îmi permiteți să fiu mai direct? Mă simt aici în largul meu, în sfârșit."

"Mhm... Simți bine. Lasă alea jos, nu ai nevoie de ele", arată Gheorghe către ghearele lui.

Titus scutură din mâini: "Ah, da, scuze... Și eu, care credeam că poate o să vă impre... În fine, nu contează... Deci, cum sunteți organizați?"

"Nu suntem. Mergem unde vrem, facem ce vrem, atâta timp cât nu se întâmplă nimic nefiresc, totul e în regulă. Nu intrăm prea mult în oraș, nu mai mult decât e nevoie, luăm ce ne trebuie, nu facem risipă, mergem mai departe."

"Ce ar însemna să ne alăturăm vouă?" întreabă Alex.

"Dar unde te grăbești așa? Stai... Să vedem... Acuma, sunt convins că Bălan și ăia din Camarilla vă urmăresc. Nu vă grăbiți. Vă faceți și probleme dacă fugiți de acolo. Când va veni momentul, o să știți voi ce aveți de făcut, aia nu e o problemă. Dar până atunci, e bine să mai ascultați și de alții, nu numai de ce vă zice cine-o mai fi șef, căpetenie, ce-o mai fi în Brașov. Mai sunt și alții."

"Oricum, eu cred că am fost făcuți ca parte a unui joc între Sabbat și Camarilla - Sabbatul ne-a făcut, ne-a dat pe mâna vânătorilor și de acolo ne-a scos Camarilla. Asta am aflat în trei zile de când suntem așa."

Gheorghe scuipă, auzind de Sabbat: "Dă-i în paștele mă-sii. Îmi pare rău că vi s-a întâmplat treaba asta, meritați mai mult. Da, e o porcărie... Nu, nu-i bine, războiul ăsta dintre ei. Da' e problema lor, lăsați-i să își vadă de treburile lor, nu vă băgați în treburile astea. Eu le știu și... nu-s bune."

Ursul trece prin fața lor, se așază lângă Gheorghe, înclinându-și capul și Gheorghe îl mângâie absent după urechi, spre fascinația în continuă creștere a Iustinei și, mai nou, a lui Alex, vrăjit de această etalare de control. "Îs multe lucruri care nu-s bune. În fine, nu-i normal... sunteți vampiri, nu-i normal să vă fâțâiți pe străzi, printre case, prefăcându-vă că sunteți ceva ce nu sunteți."

Titus este fascinat și el - este ca și când omul acesta îi spune fix ce vrea să audă: "Sunt efectiv captivat de ceea ce spuneți. Nici mie nu îmi plac deloc jocurile astea. Mi-aș dori ca fiecare să fim liberi, să facem ceea ce simțim și ceea ce suntem. Dar nu într-un mod haotic, cum am auzit că fac cei din Sabbat. Pur și simplu, să..."

"Hm... Ai crede că o fac într-un mod haotic... cine nu i-a văzut, crede asta."

"Poate am folosit un cuvânt greșit... voiam să spun... răutăcios... cred că înțelegeți la ce mă refer", mai spune Titus, uitându-se la ursul pe care îl mângâie Gheorghe.

"Înțeleg... Nu-i chiar așa, dar mai bine să nu afli. Există organizare între ei, dar e... altfel. Voi n-o să o înțelegeți. Încă. Cu cât e mai târziu, poate e mai bine."

"Există membri care părăsesc Sabbatul... dintre Gangreli, să vină să trăiască aici?" continuă Titus.

"Nu. Puțini. Și eu n-aș avea încredere în ei. Adică își fac tot felul de lucruri unii altora... își beau sângele în ritualurile lor și... nu știu, eu n-aș avea încredere."

"Există cineva... ați întâlnit pe cineva care să fi fost în situația asta?"

"Au fost câțiva care au încercat. Au stat o vreme și s-au întors înapoi. Nu știu ce s-a întâmplat cu ei. Îmi închipui că tovarășii lor le-au pus pielea pe băț, i-au lăsat în soare, dracu' să-i pieptene. Le e greu să stea departe de ai lor, fiindcă se leagă unii de alții, își beau sângele unii altora. Atâta știu și eu."

"Hm... Am crezut că... poate că am fost naiv... că există mai multă libertate în cadrul Sabbatului decât în organizata Camarilla..."

"Este mai multă libertate în Sabbat decât în Camarilla."

"Dar cu prețul acesta?"

"Ei or să spună că nu e un preț și cu siguranță că nu e același lucru pe care îl face Camarilla, doar că există moduri și moduri de a trăi, de a exista, mă înțelegi? În fine, și ei sărbătoresc, se bucură de ceea ce sunt, dar nu controlează foarte bine ceea ce sunt. Foarte puțini dintre ei știu să-și controleze Fiara, înțelegi? Și tu, și el, și eu, că Gangreli, asta suntem - Fiare. Și ele două, poate mai puțin sau poate în alt fel. Dar asta suntem - Fiare. Suntem animale de pradă. Ei duc asta undeva unde nu ar trebui dusă. Nu-i normal. Nu-i normal să ucizi de plăcere și nu-i normal să chinui sau să torturezi fără nicun scop. Dacă are un scop, bine; dacă nu, nu."

"Sunt perfect de acord. Este peste valorile mele să fac acest lucru, dar mi-a captat interesul ceva ce ați spus despre cum o fac cei din Camarilla - ei cum o fac?"

"Te leagă. Mulți dintre ei sunt legați unii de alții."

"Și cu ce e asta diferit față de cum o fac cei din Sabbat?"

"Dracu' știe. Asta nu știu, ar trebui să-i întrebi pe ei," râde Gheorghe.

"Da, dar din păcate am observat, spre nemulțumirea mea, că nu sunt toți atât de deschiși să ne dea informații cum o faceți dumneavoastră și, de fiecare dată când întrebi câte ceva de chestiile astea..."

"Păi normal că nu. Pe ei îi interesează să recruteze. Recrutează ce pot, ucid ce nu pot și merg mai departe."

Titus îi aruncă o privire lui Alex, gândindu-se la ce spusese mai devreme despre prețul de plătit, dar Alex nu pare să-l înțeleagă, înainte de a continua: "Și, pur și simplu, dacă vom lua decizia să venim să trăim aici, o să venim în pădure și o să ne facem un adăpost și o să..."

"Aici și în alte locuri, Voi, dacă o să supraviețuiți suficient de mult, o să învățați să vă adăpostiți și în pământ, cum trebuie. Ele două, nu știu, vedem. Poate că nu toți cei liberi ca noi trebuie să trăiască în pădure. Poate că o să puteți locui și în oraș, o să vă găsiți voi un loc, dacă vă duce capul."

"Ne-ați putea învăța dumneavoastră cum să ne ascundem?"

"Da, aș putea..."

"De asta am venit aici," spune Alex. "Să învățăm mai multe, să învățăm să supraviețuim mai întâi și mai întâi, altfel nu mai contează nimic altceva."

"Mda, am înțeles. Bine... Tu pari să știi să chemi un animal lângă tine și să-i vorbești. Să te aperi, știi?"

"Nu am avut ocazia să încerc."

"Nu ai avut ocazia să încerci... Tu, arată-i."

"Da, mă gândeam să-i arăt," confirmă Titus. "Și el să-mi arate mie cum a făcut cu ursul mai devreme."

"Mhm..."

"Să-i arăt acum? Îi pregătisem un antrenament... special..."

"Da? Bine... Atunci..." spune Gheorghe, ridicându-se, "ne vedem aici peste câteva nopți. Când v-ați pus la punct unii cu ceilalți și ați învățat tot ce credeți că aveți nevoie, veniți înapoi. Eu v-am zis ce am avut de zis."

"Deci, credeți că... Într-adevăr acum avem o datorie față de domnul Horațiu Bălan și..."

"Tu n-ai nicio datorie față de nimeni. Ai o datorie față de tine să nu mori. Și să te hrănești și să fii ceea ce trebuie să fii. Atât. Restu-s tâmpenii, vrăjeli, politică. O facem uneori, ca să nu murim, dar cam atât. Și nici atunci n-ar trebui."

"Cu toate astea, ne-a salvat totuși viața."

"Hm... Și ți-e un fel de... ce? Ce ți-e Horațiu?"

"Indiferent... Dacă eu v-aș salva viața dumneavoastră, nu mi-ați fi recunoscător? Măcar așa, că... "

Gheorghe se uită la Titus: "Hm... bine. Poate că..."

"Sunt convins că loialitatea îmbracă multe forme..."

"Poate că da. Dacă faceți parte din aceeași haită, e OK."

"E o singură haită de Gangreli în Brașov?"

"Da. Când suntem aici, da."

"Și în țară sunt mai multe? Nu vă întâlniți?"

"Foarte rar. Din când în când se mai dă câte un semn și ne strângem pentru o chestie. Clanul nostru așa are: avem din când în când câte o chestie mai mare, când se strânge tot clanul din țară și aia e."

"Ne sfătuiți să-i răsplătim favoarea lui Horațiu Bălan și să încercăm să nu ne îndatorăm mai mult față de alții?"

"Acuma, ți-e familie, nu? Da, trebuie să-l susții, aia e."

"Dacă ar fi să aleg să vin să trăiesc cu voi, s-ar considera că l-am trădat?"

"Până când nu v-ați îndeplinit datoria asta față de el, poate că da."

"Deci vom fi liberi atunci când ne vom îndeplini datoria."

"Mda, cam așa."

"Cum e cu vârcolacii?"

"Nu e. Evitați-i. Eu îi evit, nu văd de ce ați face voi altfel."

"Gangrelii creează servitori?"

"Da, avem prieteni" spune Gheorghe, mângâind ursul și bătându-l pe coaste, în timp ce ursul mormăie satisfăcut și începe să se întindă printre frunzele de pe jos.

"Doar animale?"

"Preferabil. Cine știe, poate că uneori mai găsești pe cineva care să merite sau care să te poată ajuta."

"Domnule, îmi puteți spune de un loc..."

"Nu mai mă domni atâta. E Gheorghe și gata, pierdem vremea."

"Gheorghe..." și Titus roșeșete un pic, " îmi puteți spune un loc unde..."

"... Zici că ești fată" se amuză Gheorghe, făcându-l să roșească și mai mult.

"...unde aș fi în siguranță cu o fată umană? În pădure, zic..."

"O aduci aici la Fântâniță și, dacă te miros, o să te evit."

"Mulțumesc."

"Hm... măcar atât... Bine... mai veniți și mă mai căutați dacă mai vreți ceva. Nu știam că veniți, trebuie să mă mai duc prin alte părți, să mă mai văd cu altcineva."

"Pot să vă mai întreb... să te mai întreb ceva?"

"Hm..."

"Putem trăi doar de pe animale, fără să le omorâm?"

"Dacă îți trebuie să-l omori, îl omori, nu? Doar ce o să faci, o să mori de foame?"

"A, nu, nu... Adică, dacă am fi grijulii, am avea această posibilitate?"

"E greu. Și, pe măsură ce avansezi în vârstă, devine imposibil. Nu trebuie să le chinui sau să le faci rău, dar, uite - Grigore. Grigore mâncă pești, când îi prinde. Dacă prinde altceva, mâncă altceva. Nu le face rău, nu le chinuie, dar le omoară, altfel nu poa' să trăiască. Așa ești și tu, da? Nu omori ca să faci altceva, nici nu-i normal, nici nu-i firesc. Și vânezi când ți-e foame, asta este; e normal, e firesc."

"Dar ne-ar fi de ajuns să ne hrănim numai cu animale?" întreabă Alex.

"E greu, da'... mă rog, se poate și asta."

Și tu din ce te mai hrănești?" întreabă Titus.

"Ocazional mai cobor în oraș, mai găsesc ceva. Mă descurc."

"Ce fel de animale vânezi?"

"În general lup, urs, om... Ai fi surprins cât de dispuși sunt prostii ăștia să dea de mâncare unui urs care caută în tomberoane."

"Și oamenii... îi omori?"

"Nu țin neapărat. Uneori, dacă e nevoie sau dacă mă amenință, da, normal. Sau dacă mi-e foarte-foarte foame."

"Dar pe Grigore nu l-ai vâna, așa-i?"

"Grigore e prietenul meu. Nu. Suntem împreună de mult. El are încredere în mine și eu am încredere în el."

"I-ai dat din sângele tău?"

"Mhm."

"Și, ce se întâmplă? Ei nu îmbătrânesc?"

"Nu."

"Dar se pot hrăni în continuare cu... "

"Păi trebuie să mânce."

"Așa ar fi și cu un om, nu?"

"Mda."

"Și crezi că ei sunt fericiți așa?"

"Nu știu, întreabă-i" și îl mângâie pe Grigore după urechi, în timp de ursul deschide ochii, pune o gheară pe piciorul lui și se ridică imediat.

"Mulțumesc!"

"Hm... Bine... Mai vreți ceva?"

"O să trec mâine pe aici, dar cu o fată."

"Bine, să treci... Numa' bine! Noroc bun!" mai spune Gheorghe, înainte să le întoarcă spatele și să plece.

"Noroc bun!" se dezmeticește Alex.

Titus se uită în spate, de teamă că a lăsat-o pe Alice prea departe în pădure, neauzindu-i glasul deloc până acum. Apoi, văzând că Iustina este încă pe jos, dă să o ridice: "Hei, ești bine?", dar Iustina nu răspunde, nu îl bagă în seamă. Un pic îngrijorat, se duce în fața ei și o ia de umeri: "Hei, ești bine?!", ceea ce o face să se trezească din reverie și să revină la realitatea din mijlocul pădurii.

"Asta da, tehnică de recrutare..." spune fata, făcându-i să chicotească. "Vreau și eu un urs!"

"Văd că te-a prins..." glumește Alice.

O urmează Alex, și el impresionat: "Păi, avea și ce să o prindă, nu?"

"Și rebeliunea are farmecul ei," continuă Iustina agale.

"Dar vezi, a și zis: că trebuie să fii liber cu tine, nu să fii rebel împotriva a ceva. Să faci ce simți tu, să faci ce trebuie."

Titus nu a scăpat nici el neimpresionat: "Mie Gheorghe mi-a vorbit chiar pe sufletul meu."

"Să știi că și mie mi-a plăcut cum a vorbit," confirmă Alex. "Sunt de acord cu multe din lucrurile pe care le-a spus, dar el vorbește de pe poziția unui om bătrân și puternic, din toate punctele de vedere. Este ca un stejar din ăla de 1.000 de ani și e foarte-foarte bine ce spune, dar nu știu dacă ni se potrivește și nouă acum. Dacă nu era Bălan, eram morți."

"Oricum, acum nu putem veni," își aduce aminte Iustina ceva din conversația la care a asistat.

"Exact, ne-a și zis - putem să mai venim să-l întrebăm una-alta, dar e clar că deocamdată rolul nostru este să stăm unde suntem, să nu facem valuri..."

"Și să ne plătim datoriile," completează fata.

"...și să ne plătim datoriile, da."

"Haideți să ne facem datoria față de Bălan, eu chiar simt o loialitate față de el," încheie Titus discuția.


Înapoi: First Date
Urmează: Boys Will Always Be Boys

18-mar-2022 © kimica.ro Foto: kimica.ro