Brasov by Night



Blood Drinkers


Duminica, 15 octombrie 2016, miezul noptii

"In numele Tatalui, si-al Fiului, si-al Sfantului Duh, Doamne iarta-ma pe ceea ce urmeaza sa fac... Nu-mi vine sa cred, Dumnezeule!" se aude vocea lui Bogdan, in timp ce da gaura intr-o punga cu sange cu briceagul pe care il avea intr-un buzunar si incepe sa bea, manat si de curiozitate si cu grija sa nu risipeasca. Instinctul ii spune ca este ce ii trebuie, dar ca ar fi fost mult mai bun proaspat si cald si cu siguranta nu ar fi avut gustul usor amar dat de anticoagulant.

Pe masura ce bea, devine mai putin agitat, mai putin infometat. Instinctiv, strange punga cu ambele maini si se retrage intr-un colt indepartat al camerei, ca un animal care isi apara prada. Imediat ce termina, isi revine brusc, isi da seama cat de stupida este situatia si, cumva scarbit dar si satisfacut, tranteste punga goala pe podea, imprastiind cativa stropi: "E bun... e ce trebuie..." Lui Alex i se face pofta doar privindu-l. "Da, da... bea, bea...", il indeamna Bogdan. "O sa vezi ca e foarte bun ... Nu ar trebui sa mancam asa ceva... si nu ar trebui sa fim intr-un nenorocit de beci, in care Principele sa decida ce ni se intampla si ... Drepturile omului... Dumnezeule, ce se intampla aici?! Dar, in fine, beti, e foarte bun..."

Alex reuseste sa se controleze, sa nu rupa punga, inainte de a-i raspunde: "Bogdan, impresia mea este ca nu mai suntem oameni. Imi pare rau ca suntem in situatia asta si vad ca tu te impaci cel mai greu cu ea, si pe buna dreptate, pentru ca transformarea ta este cea mai vizibila. Dar nu cred ca mai putem apela la drepturile omului, in starea in care suntem noi acum. Si, gandindu-ne la ce s-a intamplat in clubul ala si la ce cel mai probabil se va intampla maine, daca nu gasim alta cale, si eu nu vad alta cale acum, nu prea cred ca avem cum sa apelam la compasiunea altor oameni."

"Da, e clar ca nu avem. Am parinti batrani acasa, m-au facut tarziu, sunt bolnavi, au nevoie de mine... Da, nimanui nu-i pasa... "

"Eu sunt mai departe de parintii mei, nu avem o relatie foarte stransa, nu am alta familie. Cumva nu am pierdut atat de mult, dar pentru parintii nostri, ai tuturor, daca mai traiesc, mai bine ar fi sa creada ca asta e, am fost victima unui accident si nu mai suntem. Nu avem cum sa-i expunem la asa ceva. Din punctul lor nu mai suntem si gata." Si, spunand asta, Alex ia o punga si o goleste.

"Apropo", continua Bogdan, cu glas tremurat. "Voi sunteti din oras? Eu sunt brasovean, aici am locuit toata viata. Ce dracu, or sa fie postere cu mutra mea, pe stalpii de curent... Iti dai seama? O sa fiu missing person case. O sa merg pe strada si o sa-mi vad portretul pe stalpi... Si o sa stiu ca parintii mei plang dupa mine... Si eu ce fac?!"

"Tu... te ascunzi. Sau pleci in alt oras ... daca scapam cu... Stii, de fapt, noi acum visam la viitor, dar in cateva zile, daca nu-i suntem de folos... era sa zic omului astuia, dar, in fine... nu o sa mai fim deloc - tocmai am aflat ca nu suntem nemuritori si sunt metode prin care poate scapa usor de noi. Deja ma vad undeva pe un tapsan cu un tarus infipt in inima si asteptand rasaritul... iti dai seama? Si, de fapt, acum, daca nu te impaci cu existenta asta, poate e si asta o optiune. Dar eu, intre acea optiune si chiar si a face treburile murdare ale acestei Camarille in care am intrat fara voia noastra... cred ca aleg sa le fac treburile murdare in prima faza... vreau sa continui sa exist, nu pot sa zic sa traiesc, dar macar sa exist asa..."

"Si eu..." incuviinteaza Bogdan.

"Si, poate, daca scapam cu viata, poate... plecam in alta parte, unde nu mai este nicio urma despre noi. Eu nu sunt din oras, apropo, ca ai intrebat, aici am venit chiar asa, intr-o plimbare, sa fug de existenta mea cotidiana, dar nu ma leaga nimic de locurile astea si nu cred ca vor ajunge sa ma caute aici. Nimeni nu stie in general cand plec, cand ma intorc, nu or sa se ingrijoreze prea curand de soarta mea. Probabil la un moment dat or sa se intrebe ce e cu mine, de ce nu mai dau niciun semn, dar ei sunt acolo, eu aici si, oricum ar fi, cat sunt eu de indepartat, ar fi greu pentru toata lumea sa tinem legatura."

In momentul in care aude din partea lui Bogdan cuvintele "drepturile omului", peste toate vocile din mintea lui Alice se inteteste un ras incredibil pentru cateva secunde: "Yeah, OK, sure! Human rights, man, you got it!", facand sa ii tresara ochiul stang si sa isi duca mainile la urechi. Dupa cateva secunde, prin toata cavalcada de voci, aude una care ii spune: "Cama... cam... Camarilla... camera... una din ele..."

Iustinei ii trec prin fata ochilor lucruri pe care stie ca trebuia sa le stie si de care acum nu ii mai pasa sau care lipsesc, dar care au fost intense si nu mai sunt acolo si ii revine obsesiv teroarea de dupa ce l-a muscat pe tipul din club. Pe de alta parte, peste acea teroare, revine si faptul ca lipsa acelui nenorocit de sange a dus-o la asta. Si se gandeste ca, macar pentru sangele din punga, nu a fost alegerea ei. Nu o simte ca pe o vina, ci ca pe o alegere, si de asta ii este cel mai groaza: de faptul ca intr-o zi o sa aleaga cu buna stiinta sa ii faca asta cuiva.

In acelasi timp, simte ca, daca are suficient, poate sa tina oarecum sub control - asta a si vrut sa faca atunci cand a sarit pe vanator; sa nu ii ia tot sangele, de groaza ca nu s-ar mai putea opri. Si, undeva la limita acceptarii, isi da seama ca de fapt, asta trebuie sa faca pentru a supravietui - vor trebui cumva sa faca rost de sange. Asa cum fusese mai devreme acel extaz in fata tablourilor, teroarea merge la aceeasi extrema a intensitatii.

Nici ea nu vrea sa moara, este la o varsta la care sinuciderea nu este o alegere de a fugi de probleme; instinctul de supravietuire ii spune sa bea - oricum e mai bine asa, sleit, fara gust deosebit, decat de la o persoana vie pe care sa sara. Goleste punga, cu speranta ca asta o sa ii creasca resursele, cu dorinta de a le mentine la un nivel ridicat, cu speranta ca poate asta o sa o tina departe de a omori oameni nevinovati - inca nu se impaca cu ideea ca trebuie sa omoare, i se pare o atrocitate. Pe de alta parte, ca sa supravietuiasca, nici nu vede alta cale. O sa fie o noapte lunga...

Discutia dintre Bogdan si Alex a facut-o pe Alice sa constientizeze ca mai sunt si alte persoane afectate de transformare, nu doar ea. Venise la Brasov in vacanta sa scrie, sa incerce sa se orienteze in viata, dar ea nu este rupta de familie, isi da seama ca, probabil, mama ei isi face griji ca nu a mai dat niciun semn de cateva zile, nu stie daca are vreun rost sa ii trimita un mesaj sa-i spuna ca e ocupata cu ceva, daca in patru zile oricum o sa moara; daca supravietuieste, ar putea sa spuna ca a fugit cu cineva in lume, macar nu or sa fie instiintati ca e disparuta sau moarta.

Se uita la punga de sange, se uita la ceilalti care sunt toti seriosi si ingrijorati, ridica punga de sange ca si cum ar da noroc, o desface si incepe sa bea - nu cu aceeasi sete cu care a baut Bogdan, mai degraba ca pe un suc la cutiuta cu pai, in timp ce Alex ridica o mana in semn de salut catre ea.

Treptat, soarele rasare, rasarit de care ei isi dau seama din oboseala care ii loveste dintr-o data - este aproape ca si cum nu pot ramane treji sau activi; brusc se simt tot mai obositi, pana cand se prabusesc pe saltele si se scufunda intr-un somn teribil de adanc din care, spre deosebire de somnul de dinainte, nu se trezesc peste zi, nu misca; nu se intampla nimic. Ca si cand ar fi morti.


Inapoi: In Limbo
Urmeaza: Field Test

3-ian-2022 © kimica.ro Foto: kimica.ro