Brașov by Night



A Deadly Meeting


Sâmbătă, 15 octombrie 2016 ora 23

Într-un mod destul de neceremonios, dar profesionist, fără bruschețe sau violență, cei patru sunt luați pe sus, urcați în mașini - Alex și Bogdan într-o mașină, Alice și Iustina în cealaltă, iar mașinile demarează către o destinație necunoscută. Fetele se studiază pe furiș, în căutarea semnelor de neliniște date de voci sau de foame, care, spre ușurarea lor, nu par să se manifeste.

Noaptea trece în fugă pe lângă geamurile mașinilor, cei care i-au luat nu vorbesc foarte mult, de altfel, nici nu este un drum foarte lung; o tăcere rece marchează călătoria lor cu mașina, călătorie care ia sfârșit undeva în Piața Sfatului, în zona pietonală pavată cu piatră cubică, în al cărei centru se află celebra Casă a Sfatului din Brașov, un simbol al orașului.

În întunericul nopții, Piața Sfatului este iluminată de felinare galbene. Escortele lor îi duc direct către Casa Sfatului, către o ușă lăturalnică destul de greu de observat, pe care nu ar fi băgat-o în seamă nici măcar ca turiști, pe care o deschid și încep să coboare către ceea ce pare a fi un subsol. Alice este atentă și la Iustina, și la ce aude în cap, fără vreun succes în a descifra ceva; ceea ce se întâmplă în capul ei, din nefericire, este aceeași cacofonie de voci cu care s-a obișnuit, spunând lucruri destul de greu de înțeles: „Sunt doar portrete!” ... „Mhm...” ... „E greu când nu te vezi...”

Escortele îi coboară pe scări și în curând se găsesc într-o încăpere amenajată ca o galerie de muzeu, iluminată din loc în loc, portrete de diferite mărimi acoperind toți pereții. După câteva săli mai mici străbătute în grabă, ajung într-o sală foarte mare, în care este adunată o mulțime destul de impresionantă - câteva zeci de persoane sunt deja acolo, pe care le pot observa; cu siguranță că și acele persoane se uită la ei, simt o grămadă de priviri ațintite asupra lor, din toate direcțiile.

Escortele îi duc până în centrul încăperii, simțindu-le mâinile destul de grele pe umeri, presiunea sugerându-le că ar fi înțelept să îngenuncheze. Se supun cu toții, fără împotrivire. Alex se uită în jur, în încercarea de a identifica femeia care l-a transformat; în scurtă vreme, îi este cât se poate de clar că respectiva nu este în sală, dar și că, dintre cei prezenți, doar unul sau doi sunt în mod veritabil în viață.

Alice aruncă priviri între persoanele din cameră și portrete, fiind singurul lucru inteligibil auzit mai devreme de la voci, dar cel puțin cei prezenți nu sunt reprezentați aici; diversitatea portretelor, însă, în diferite epoci istorice, poziții și personaje îi sugerează că, într-adevăr ar putea exista o intenție documentară.

Bogdan se simte îngrozitor în fața atâtor persoane pe care nu le cunoaște; îl ajută puțin faptul că hainele primite de la ceilalți îi ascund parțial hidoșenia de privirile străinilor. Luptându-se cu anxietatea, caută prin cameră un individ care poate are cumva trăsături similare cu ale lui, poate cineva mai bolnăvicios, și își dă seama că într-adevăr sunt câțiva indivizi care nu arată ca el, dar ar putea să arate; unul dintre ei este destul de înalt, are pielea oarecum un galben mai închis (o culoare cu siguranță nesănătoasă), iar partea dreaptă a fetei lui este o mare cicatrice, ca și cum ar fi stat cu fața pe ceva fierbinte; alți câțiva au fețele acoperite, văzându-se doar niște ochi de o culoare deosebită sau, în cazurile mai puțin fericite, emanând un miros cu siguranță neplăcut. Cert este că nu e singura persoană într-o condiție estetică... adversă.

Iustina se confruntă cu altceva: sunt atât de multe opere de artă în jurul ei și atât de bine făcute, atât de frumoase, încât pur și simplu o capturează; reușește, însă, să nu se scufunde și simte cum, dacă nu ar fi reușit să se rupă de această experiență, de dorința de a le privi mai atentă, s-ar fi pierdut în ele, ar fi rămas complet hipnotizată de frumusețea lor și începe să se teamă că, poate, în viitor, asta este ceva cu care se va mai confrunta.

Poate și sub efectul acestei fascinatii, deși nu știe la ce ar servi, o roade curiozitatea de a vedea ceva deosebit, neîntâlnit până acum - aurele celor din jur. Într-adevăr, vede o grămadă de nuanțe și culori, dar o frapează cât de palide sunt toate aceste culori; își închipuie că, probabil, cineva care ar fi cu adevărat viu ar avea culori mai aprinse ale aurei.

Pentru câteva clipe apucă să vadă cum camera se umple de culori pale, în câteva cazuri poate puțin mai puțin pale, ducând-o cu gândul că poate aceia sunt oameni măcar parțial în viață, după care primește foarte rapid și foarte neceremonios o palmă după ceafă de la una dintre gărzi: „Încetează! Asta nu este permis aici.” Poate și urmare a transformării, poate și sub influența atâtor prezente, Iustinei nu i se pare că ar putea avea de ales și ar fi mai înțelept să nu provoace pe nimeni; nu ar putea scăpa nici dacă ar fi doar ei și gărzile, iar șansele de a primi vreun răspuns ar putea să crească dacă se arată cu toții cooperanți.

După câteva secunde, una dintre arătările din colțurile camerei începe să vină șontâcăind către ei - ceva ce pare a fi un bărbat gârbovit, cu pielea încrețită, bolnavă, pătată pe alocuri cu pete de ceea ce pare a fi putregai. Creatura se chinuie să țină închisă o gură din care dinții dezordonați par a fi pe punctul de a cădea în orice clipă. Are un ochi alb-lăptos și unul verde, cu o privire determinată, inteligență, acoperit din loc în loc de fire lungi de păr alb, care i se scurg peste fața asimetrică, grotescă.

Se apropie foarte încet de ei, spunându-le: „Tăceți din gură, faceți exact ce vi se spune, nu faceți gălăgie, nu folosiți Discipline și poate reușesc să vă scot cu viață din asta.”, după care face doi pași în spate și se îndreaptă cât de bine poate.

După alte câteva clipe, o femeie frumoasă, înaltă, brunetă, se adresează întregii adunări: „Alteța-Sa, Serenissimul Principe Bárány Ádám.”

În încăpere se lasă tăcerea, toată lumea își încetează discuțiile, șușotelile, totul devine mult mai formal și mai rigid; dintr-una dintre camerele lăturalnice intră un bărbat impecabil îmbrăcat într-un costum negru, dar cu trăsături întrucâtva șterse - păr șaten, ochi negri, relativ înalt; ceea ce iese în evidență este o cicatrice enormă pe obrazul stâng, ca de lovitură de cuțit, pe un chip care poate ar fi fost frumos.

Această persoană care a fost anunțată ca fiind Principele se uită în jur, adresându-se foarte calm întregii adunări: „Stimați confrați, ne adună în această seară ceea ce noi considerăm un prilej de îngrijorare. Acești membri ai gărzilor noastre ne-au adus la cunoștință faptul că au reușit să culeagă de pe străzi acești patru copii. Ne închipuim că prezența lor aici și, într-adevăr, noua condiție în care se află, se datorează unei incursiuni a Sabbatului, unei tentative de-a lor de a semăna haos și de a face probleme Organizației noastre în acest oraș, tentative care, după cum știți, durează de... poate, decenii. Dar nu mi-aș dori să se spună că nu am oferit din timpul nostru ocazia fiecăruia să își exprime punctul de vedere, așa că...” și se întoarce către cei patru, „spuneți-ne ce vi s-a întâmplat. Vă vom asculta.”

În liniștea apăsătoare lăsată peste încăpere, cu gândul la spusele arătării - „poate reușesc să vă scot cu viață din asta”, în mintea ei traduse ca „avem șanse să nu mai ieșim de aici, de fapt”, Iustina începe să povestească agale: „La mine a fost o femeie blondă, care a spus că este pictoriță... M-a luat din Centru, a făcut ceva, că nu m-am putut împotrivi, de obicei nu plec noaptea cu persoane străine doar pentru că vin să vorbească cu mine, dar... am ajuns într-un gang după ea, am simțit o înțepătură, o stare de extaz”, moment în care încep să îi curgă lacrimi însângerate, „... și asta a fost tot...”

O urmează Alex: „Ce povestește Iustina cred că ni s-a întâmplat, într-o măsură sau alta, tuturor... Am primit un mesaj criptic prin care ni se sugera să mergem la clubul din fața căruia ne-ați cules și, din câte ne-am dat noi seama, cineva a încercat să ne omoare acolo. Am înțeles atunci că ni s-a întâmplat tuturor ceva, natura noastră nu mai este ce era înainte. Dacă vă uitați,” și arată cu capul către Bogdan, „unii dintre noi am suferit niște schimbări, nu arătam așa înainte. Mai mult, nu știm, despre ce s-a întâmplat până acum. Am crezut că aici o să ne întâlnim cu cei care ne-au adus în starea asta.”

Ceea ce aude este chicotitul aproape disprețuitor al Principelui: „Mhm, înțeleg... Și voi doi?”

În capul lui Alice, vocile încep să crească puțin în intensitate, auzind răsfirat cuvinte precum: „Țăruș” ... „Răsărituri” ... „Legături” ... „Privește-l pe Principele von Beznă” ... „Sunt multe vulpi printre găinile astea”... și observă că lipsește cu desăvârșire vocea mai calmă a lui Dragoș care, din când în când, răzbătea printre ele. Încearcă să stea calmă, să nu reacționeze la voci, se uită la Principe, în timp ce Iustina întinde o mână și o atinge pe antebraț, neștiind cât de intense sunt vocile și cât de mult se scufundă din cauza lor, ca sprijin pentru vacarmul din capul ei, să aibă undeva o ancoră, să facă cumva diferența între realitatea în care a început să audă vocile și realitatea în care sunt vocile.

Alice dă discret din cap către ea, dar nu știe cât ar trebui să spună despre ce s-a întâmplat - are de ales între vampiri și mai mulți vampiri și nu poate să aibă încredere nici în cel care a transformat-o, nici în cei prezenți aici. Se uită la Principe după vreun indiciu de încredere, dar pe fața lui nu se vede absolut nimic, în afara unei priviri cu o ușoară amestecătură de plictiseală și dispreț; cum nu este o situație care să îi fie străină, Alice își spune calmă povestea: „Eu eram la o cafenea, mă pregăteam să plec și a apărut un individ care s-a băgat în vorbă. N-aș putea să spun cine este pentru că nu aș putea să-l recunosc, știu doar că nu am putut să îi refuz invitația...”

„... Mhm...”

„... Și după aia m-am trezit cu ceilalți.”

„Cât despre puiul de Nosferatu?” spune el.

De când s-a arătat Principele, Bogdan a stat cu ochii în pământ, nu și-a ridicat privirea înspre chipul lui, nu vrea să provoace pe absolut nimeni, în niciun fel; a citit destulă istorie și ficțiune istorică să poată să joace puțin rolul ăsta și i se pare de-a dreptul ridicol să i se adreseze omului ăstuia cu „Principe”, dar, ca atunci când faci jocul unui nebun, posibil foarte periculos, pe care îl aprobi indiferent ce spune, Bogdan cade pe coate în fața lui, vorbind cu o voce și rușinată, și disperată în același timp: „Principe, te implor, vindecă-mă și lasă-mă să merg la părinții mei. Sunt doar un librar, atât. Mergeam înspre casă, când o chestie mică a sărit pe mine și mi-a dat... boala asta, orice o fi ea. Sunt om bun, nu merit așa ceva. Te implor, lasă-mă să mă duc acasă!”, o mică baltă însângerată adunându-se pe podea sub chipul lui; de acum celor patru le este clar că lacrimile le sunt schimbate în sânge.

Urmează câteva secunde de tensiune, după care, foarte calm, omul din centrul încăperii îl privește și chicotește puțin înainte de a-i vorbi: „Și dacă nu descoperi în ține câteva frânturi de demnitate, asta este tot ce vei fi vreodată!”, oftând în mod evident plictisit.

Se uită în jur la celelalte persoane adunate, cărora le spune: „După cum puteți vedea, astfel de copii fără îndrumare nu vor fi niciodată mai mult decât firimituri aruncate de la masa noastră, numai bune să hrănească viermii neobosiți ai Sabbatului. După cum știți, Tradițiile pe care Camarilla noastră le onorează implică distugerea unor astfel de copii. Mai bine să nu le dăm haitelor dușmane tărie mai târziu. Omorâți-i!”


Înapoi: Fuck It! We're Vampires!
Urmează: In Limbo

29-dec-2021 © kimica.ro Foto: kimica.ro