Brasov by Night



Fuck It! We're Vampires!


Sâmbătă, 15 octombrie 2016 ora 22

Luna Roșie îi este cunoscută lui Alice - un club vizavi de Liceul Mesota, printre blocurile din Centrul Civic. Ironic cum persoana care trebuie să îi ghideze este cea care aude voci, dar nu este cel mai ciudat lucru care li s-a întâmplat în această noapte. Când ies din imobil, însă, își dau seama că sunt în cartierul Tractorul, la o distanță considerabilă de club și poate ar fi mai bine să caute un taxi.

În momentul în care ies din clădirea abandonată, noaptea seamănă destul de mult cu cea de dinainte. Nu se găsesc chiar în cartierul cel mai bine famat al Brașovului, sunt foarte puține lumini, albastre și reci, ieșind din scările de bloc și noaptea este cel puțin la fel de umedă ca joi seară. Merg încet pe străzile murdare și neîngrijite din cartier și se apropie treptat-treptat de bulevard, unde ar putea găsi o stație de taxi, când, pe o bancă, în parc lângă Spitalul Tractorul, găsesc doi adolescenți, un cuplu care se sărută.

Iustina simte dintr-o dată o foame teribilă; nu-și dă seama exact cum și ce ar trebui să facă, dar știe că aceșți puști, care cândva ar fi fost doar doi copii pe o bancă într-un parc, sunt, în acest moment, ceea ce trebuie să consume. Foamea crește tot mai mult și simte impulsul, ca și când există ceva în spatele ochilor, de undeva din ceafă, o pornire animalică de a-i ataca și de a obține ceea ce simte că îi lipsește. Reușește însă să își înfrâneze pornirea, să își amâne acel impuls (nici măcar nu știe ce ar vrea) și să meargă mai departe cu cei trei străini, care găsesc un taxi în stația de autobuz din apropierea spitalului.

„Alice, acum că am ieșit din clădire, tu mai auzi vocile?” întreabă Alex. Ceea ce aude Alice, odată cu întrebarea lui Alex, este un râs foarte șoptit, urmat de „Welcome to the family, kid!”, ceea ce o face să mormăie de una singură: „...Și dacă ați fi și de ajutor...”

Lângă ei, vocea Iustinei se aude ușor tremurat: „Înainte să ne urcăm în taxi... eu cred că mie nu mi-e bine...”, agitată și sub impulsul foamei pe care încă o simte. „Nu știu voi cum sunteți dar... mie mi-e foame! Partea proastă e că era să... sar... pe puștii aia care se sărutau...”

„...Să sari... că să le faci, ce?” întreabă Bogdan nedumerit.

„...nu cred că voiam să-i caut de sendvișuri...”

Alice este prima care vede o problemă în planul lor: „Crezi că eșți OK să stai într-un spațiu închis?”

„Vouă nu mi-a venit să vă fac nimic până acum, deci...”

„...dar șoferului?”

Iustina nu răspunde imediat, dar are totuși o idee: „Alex, cât de puternic ești?”

„Destul... De ce?...”

„Mă gândeam să-ți propun... ceva indecent: să mă ții strâns cât suntem în taxi...”

„Să te țin bine? Da, pot să fac asta, sigur.”

„Stă Alice în față și noi trei în spate. Alternativa este să mergem pe jos sau să nu merg eu cu voi...”

„Nu, pentru că, și dacă mergem pe jos, ne putem întâlni cu alți oameni și, dacă simți din nou impulsul, cine știe ce se întâmplă. Așa, măcar e sub control.”

„Dacă doar ți se face rău, putem deschide geamul. Dacă e mai grav, te ține Alex.”

„Eu zic să mă ții de la bun început... o să creadă omul că avem ceva de împărțit, spunem că am băut pe drum, asta e.”

„Abia îi distragem atenția de la Bogdan.”

„Bun, atunci hai să mergem. Bogdan, ești bine înfășurat în eșarfă, te simți bine cu ea, da?”

„Da... miroase plăcut.”

„Mă bucur!... întâmplător este Opium, ce îți miroase ție plăcut...” zâmbește Iustina.

„Hm... OK...”

„As in parfum, not as in drog, să știi”, continuă ea și îi face pe toți să râdă.

„Uite, îmi cer scuze că m-am răstit mai devreme”, spune Bogdan cu tristețe în glas. „Nu știu ce dracu-i cu mine, nu știu de ce sunt așa... Îmi cer scuze!”

„Cred că niciunul dintre noi nu se simte chiar în apele lui, iar ce ți s-a întâmplat ție justifică multe, nu-ți face griji”, încearcă Alex să îl liniștească. „Și eu m-am speriat de tine prima dată, suntem chit.”

„Deci hai să mergem!”


Taxiul îi lasă în fața clubului. Muzica se aude de afară, agitația este palpabilă, iar ei chiar pot să... miroasă oamenii; pentru ei, este ca și cum ar fi copii intrați într-o cofetărie; înăuntru - oameni transpirați, mișcându-se ritmic într-un loc în care luminile clipesc și muzica tare aproape că îi asurzește în primele momente, dar se adaptează destul de repede.

Alex se îndreaptă către bar, mergând printre oamenii de pe margine, în umbre, țînând-o în contiuare pe Iustina, care îl strânge frenetic de braț, cu unghiile înfipte în cămașa lui. Instinctele le spun că, dacă este un loc în care ar putea să își potolească acea sete, probabil aici ar fi.

Din nefericire, un bărbat din marea de oameni o prinde pe Iustina de braț, deși ea îl ține destul de strâns pe Alex, o trage către ring și... acela este momentul în care ea nu se mai poate controla și îi sare la gât. Instinctiv știe ce trebuie să facă: într-o fracțiune de secundă, mâna ei stângă îl prinde de ceafă, îi expune o laterală a gâtului și îl muscă, așa cum ar mușca din cea mai bună prăjitură pe care a gustat-o vreodată când îi e teribil de foame... Senzația imediată este că, pentru câteva clipe, totul e în regulă: muzica din club dispare, teama pe care a simțit-o în ultimele două nopți dispare, Bodgan, Alex și Alice... nimic nu mai contează... e liniște... e OK...

Bogdan intră în panică, la gândul că oamenii vor începe să se uite în jur, să se adune și nu va mai avea scăpare din acel loc; nu stă pe gânduri și pornește către toalete. Holul foarte puțin luminat care duce într-acolo îi dă din nou senzația de siguranță pe care o caută și rămâne acolo, în întuneric, încercând să nu îi piardă din ochi pe cei trei.

Alex se preface că dansează, între Iustina și restul lumii, ca oamenii din jur să nu bage de seamă. Alice este puțin dezorientată, aude vocile: „Fă ca de obicei” ... „Șobolanii fug primii...” și își dă seama că este într-un loc suficient de întunecat încât ar putea, la rândul ei, să dispară. Îl vede pe Bogdan în lungul holului care duce către baie, cu vocile continuând să îi vorbească fără sens. „Dar ceva util nu aveți de spus?!”

Iustina realizează că, dacă nu se oprește, o să îl lase pur și simplu fără sânge pe acel om, o să îl ucidă... și, pentru o secundă, își revine în simțiri suficient încât să se rupă de acolo și să îl lase să cadă. În același moment, vocea mai calmă din capul lui Alice se ridică la suprafață: „Linge rana”... „Care rană?!”, întreabă ea, dar apoi vede la gâtul tipului două puncte care acum sângerează pe podeaua clubului.

Se apleacă și face în așa fel încât să pară că încearcă să vadă ce e în neregulă cu el. În ciuda bizareriei pe care i-au spus-o vocile din capul ei să o facă, rănile se închid și își dă seama că bietul om nu este mort - este inconștient, este foarte slăbit, a pierdut o cantitate considerabilă de sânge, dar va supraviețui. O ajută Alex să îl dea într-o parte, lăsând impresia că tipul e beat.

... dar nu alcool este ceea ce simte Iustina, ci Ecstasy. Nu durează atât de mult și nu este atât de intensă senzația ca și când ar fi luat ea în sine drogul, dar se simte fericită. Deși recunoaște oarecum senzația ca fiind artificială, dincolo de ciudățenia a ceea ce tocmai a făcut, se simte foarte veselă, simte cum senzațiile tactile sunt amplificate - totul e mai plăcut, totul o atinge într-un mod mai plăcut.

Treptat-treptat, foamea celorlați se intensifică, o realizare crescândă că... asta le trebuie.

După momentele de euforie, însă, Iustina realizează ce a făcut, realizează că a atacat un om... revine în viața ei și își dă seama că tot ce i se întâmplă este real, că este înconjurată de acești străini ciudați, într-un club și că... tocmai a atacat pe cineva. Frigul simțit la trezire începe să pară chiar călduț față de frigul care o cuprinde acum, când își da seama de grozăvie și se blochează, ca împietrită.

Ceilalți doi o văd și le este clar că trebuie să se îndepărteze de tipul inconștient de la podea, înainte să vină cineva să întrebe ce s-a întâmplat. Alice pune încet mâna pe umărul Iustinei, împingând-o ușor spre holul întunecat care duce la toaletă. Iustina simte mâna pe umăr, o recunoaște și se lasă dusă într-acolo; Bogdan i-a urmărit în tot timpul acesta, cu o curiozitate crescândă, care în același timp îl și îngrozește: undeva în mintea lui există certitudinea sumbră a faptului că asta este o formă de curiozitate care probabil nu-l va părăsi niciodată, fără să știe de ce sau de unde vine.

Alex se îndepărtează și el de locul unde omul zace pe jos, încercând să treacă neobservat spre toalete. Realizează că e ceva vizibil în neregulă cu ei - de când au intrat acolo, niciunul dintre ei nu a clipit; nu au respirat; obrajii lor nu sunt roșii și calzi că ai celorlalți oameni. Din instinctele lui, însă, îi este foarte ușor să își dea seama că, dacă ar vrea, ar putea să imite aceste trăsături umane; nu trebuie să o și facă acum, dar este o posibilitate.

Se reîntâlnesc toți pe holul întunecat. Bogdan apare ca de nicăieri, îngrijorat, și este primul care rupe tăcerea, șoptit: „Ce s-a întâmplat? Ce i-ați făcut? Am văzut bine?!”

„Cred că am aflat ce am pățit.”, îi răspunde Alice.

„Eu până acum credeam că astea sunt legende”, intervine și Alex. „Dar, da... eram lângă Iustina și... am simțit chiar când s-a înfipt în gâtul omului ăluia... am simțit că și când aș fi gustat și eu... și cred că tuturor ne trebuie... este... este incredibil, dar... vouă v-a fost frig afară?”, continuă el, cu gândurile în dezordine.

„...Nu.”, confirmă Alice.

„Nu-i așa? Deși joi mie cel puțin mi-a fost un pic răcoare. Și mirosurile oamenilor... îți fac foame... Oamenii ăștia de aici... chiar îți vine să te duci să te înfrupți din ei... ”

„...Da.”

„...și nu cred că ne vom mai întoarce la ceea ce am fost...”

„Ba da, sigur că o să ne întoarcem!” îi întrerupe Bogdan. „Trebuie să fie leac pentru chestia asta. La fel cum cineva ne-a făcut asta, o să ne ne-o și desfacă...”

„Bogdan, îmi pare rău...” încearcă Alex să îl lămurească, întrerupt însă de Iustina: „Știi cât de bine este să te înfrupți din ei?!”

„...Iustina, ești OK?!” nu întârzie întrebarea alarmată a lui Alice.

„... NU!”

„Da, dar NU ești OK în cu totul alt fel decât nu erai OK înainte.” insistă Alex. „Nu-ți mai tremură mâinile, ești alt om...”

„...Asta este cel mai înfricoșător...”

„Sau... poate nu chiar om...”

Curiozitatea, însă, îl roade pe Bogdan: „Și... cum a fost?... A fost cald?”

„A fost...delicios!, parcă răzbate plăcerea din glasul Iustinei.

„Nu... nu-mi mai spune!...” îi vine rândul lui Alex să o întrerupă. „Hai să... hai să mergem la bar să ne lămurim, pentru că, dacă mai stăm mult așa, o să-mi vină și mie să fac ce ai făcut tu și... nu mă simt încă pregătit și poate ar fi mai bine să fim într-un loc mai izolat. Acum am avut noroc că nu ne-a văzut nimeni...”

Iustina nu mai spune nimic, muscându-și buza cu caninul de sus, în căutarea unui strop rătăcit și dându-și seama că acei canini sunt retractili - dispar după ce prinde acea ultima picătură, în timp ce Alice se uită imediat într-o oglindă, dar, pentru moment ea nici măcar nu știe că îi poate scoate.

Hotărâți să afle ce li s-a întâmplat, se îndreaptă cu toții către bar. La tejghea este un singur barman, un tip solid, pe care și Alice, și Iustina îl simt că este ființă umană. Pentru câteva secunde, Iustina vede câteva fuioare de fum colorate în jurul lui, dar momentan nu reușește să se concentreze suficient de mult cât să mențină efortul și să îi citească în vreun fel aura. Își dă seama că ar putea să o facă, cu un pic de efort, dar nu chiar acum. Bogdan în continuare stă de-o parte, încercând să atragă cât mai puțînă atenție asupra sa, lăsându-i pe ceilalți să aibă inițiativa.

Alice pune biletul pe tejghea și îl împinge către barman. El îl ia, se uită la bilet, se uită la toți patru, aruncând o privire și în direcția lui Bogdan, apasă un buton sub tejghea, o ușă se deschide în spatele lui și le face semn să treacă: "Pe hol, până la capăt, ultima pe dreapta", întorcându-se imediat cu spatele și îndreptându-se către următorul client de la bar.

Pe măsură ce se îndepărtează de clubul propriu-zis, muzica se aude tot mai încet, în surdină. Holul este îngust, bine iluminat cu neoane. Ajung în camera de conferințe, goală în momentul de față, cu câteva scaune în jurul mesei din centru.

Este liniște, dar în capul lui Alice vocile încep să vorbească tot mai tare, să vocifereze tot mai intens: "Vin câinii, vin câinii! Potârnichile trebuie să se împrăștie!" ... "Ce potârnichi? Ce câini?!" Dar vocile nu îi răspund, își continuă tirada neîntreruptă, spunând verzi și uscate; la un moment dat, este sigură că cineva vorbește despre instalații electrice, dar îi e foarte greu să distingă. Este destul de obositor și, bineînțeles, foarte haotic ce se întâmplă în mintea ei, ceea ce o împinge să ia loc pe un scaun la masă.

„Ți-au mai zis ceva vocile?” o întreabă Alex, învârtindu-se prin cameră, lipindu-și urechea de câte un perete în încercarea de a auzi ceva.

„Nimic util! Ceva despre câini și prepelițe... Nu știu ce au vocile, tot zic de câini și vânătoare...”

„Crezi că vânătoarea poate să fie ceva similar cu ce s-a întâmplat în club?”

„Nu știu...”

„...Sau urmează să ne vâneze pe noi?” se gândește Iustina.

„N-ar fi chiar imposibil...” o urmează Alex. „Dacă ne-au făcut doar așa, ca să se distreze puțin cu noi și... chiar, acum îmi dau seama, că noi nu respirăm, oare putem fi omorâți?”

„Cine ce a citit despre... eu, nu, nu e literatura mea preferată”, trece Iustina la altă idee.

„Eu am citit, demult, doar romanul ăla... nu știu cum îl cheamă... un roman de pe la începutul secolului 20, dar...”, spune Alex.

„Dracula?” sugerează Alice.

„Da! Dracula, dar nu... întotdeauna l-am considerat o poveste fantastică, simpatică... Și, oricum, ce-mi aduc vag aminte este doar că vampirii beau sângele oamenilor, dar în general îi și omorau. Dar tot așa, se putea întâmpla cum s-a întâmplat cu tipul din club - îi lăsau puțin leșinați. Și parcă puteau fi omorâți cu un țăruș în inimă... Și că nu..., și cred că asta e adevărat, că nu trebuie să vadă soarele, am o presimțire că...”

„Oricine poate fi omorât cu un țăruș înfipt în inimă!” îl întrerupe din nou Alice, amuzată.

„Da, dar eu îți spun din cartea aia, altfel nu puteau fi omorâți”, vorbește Alex serios, în timp ce fetele continuă să se hlizească.

„De citit, am citit despre vampiri, dar asta nu înseamnă că-i și adevărat.”

„Așa e, dar imaginează-ți că ești la soare: cum te simți? Tu nu ai așa o spaimă față de asta? Că eu parcă am o repulsie, acum, că mă gândesc...”

Pe Alice o trece un fior, la gândul de a ieși în soare; toți patru au un tremur necontrolat, gândindu-se la lumina solară, este o repulsie aproape animalică.

„Deci ăsta este un element pe care mi-l amintesc din carte și care, după cum am constatat cu toții, se cam verifică. Altceva, nu știu.”

„Păi mai sunt chestii de verificat.”, continuă Bogdan ideea.

„Păi uite, băutul sângelui de om... pe asta tocmai am verificat-o.”, intră și Iustina în discuția lor.

„Nu prea am chef să testez pe pielea mea metode de a omorî vampiri.”, îi oprește Alice, Iustina fiind și ea de acord.

În clipele următoare, Alex, Iustina și Alice aud pași pe hol, par să fie ai unei singure persoane, după număr și frecvență, dar cu siguranță că se îndreaptă către camera de conferințe. Alex, de lângă perete, este primul care reacționează: „Cred că tocmai vine cineva.”

Fetele simt, din direcția holului, un ușor miros de benzină, Alice aude chiar și ușoare trosnituri... „Ceva arde!” le spune celorlalți și „Noi suntem potârnichile?!” - vocilor din capul ei... „Fugi!!!”... „Trebuie să fugim!”

Alex deschide ușa. Ceea ce vede în fața lui este un om - un bărbat, îmbrăcat într-un palton lung, cu părul lung prins în coadă, având în mână o sticlă în al cărei gât este înfipt un prosop pe care tocmai îl aprinde, reușind să o arunce în direcția lor, înainte ca vreunul dintre ei să poată face ceva. Vederea focului îi sperie imediat pe toți - o reacție animalică, pe care nu o pot controla.

Alice este singura care nu se poate feri de explozie; și nu doar rănile sunt cele care o afectează: când vede că focul se aprinde pe ea, intră în panică și, pentru o clipă, timpul pare că se oprește, groaza pune stăpânire pe ea, ca și cum un animal îi poartă pielea. Cumva, găsește puterea de a ține fiara la distanță și de a se concentra suficient asupra individului; pentru o secundă, în mintea ei se face liniște și nu aude decât un „OK!”, după care bărbatul întoarce capul într-o parte, vizibil distras.

Alex este și el puțin afectat de foc, dar își dă seama că se poate scutura ușor, că este mult mai rezistent la foc decât ceilalți trei. Reușește să țină panica de-o parte și să îl lovească în abdomen pe vânător, urmat de Iustina, care sare și îl mușcă, sub privirea speriată a lui Alice, în timp ce Alex strigă „Ia-i tot!”

Iustina, însă, nu dă curs chemării: Nu o să iau tot...”, se oprește înainte de a-l lăsa leșinat, spre surprinderea lui Alex. Bogdan profită de slăbiciunea vânătorului, îl înșfacă, îl lovește cu capul de zid, într-o disperată căutare de răspunsuri: „Zi-mi ce-i cu mine, ce s-a-ntâmplat!” și, cu groază, îl vede căzând inconștient; habar nu avea că ar fi în stare să folosească atâta putere...

„Asta ați vrut, să ne omorâți?” caută Alice un răspuns de la voci; nu aude nimic dincolo de gălăgia și vacarmul obișnuit, dar după câteva secunde răzbate din nou vocea calmă, distorsionată și cumva ciudată, pe care acum o recunoaște că fiind a lui... Dragoș... „Aveți grijă, cineva vă așteaptă afară. Nu știu dacă vă vrea binele... atât pot să-ți spun.”... „De ce ne-ați trimis aici?!”... dar celelalte voci își reiau vacarmul... „Fucking hell! Cineva e afară, nu știu dacă e de bine sau de rău, dar să fim atenți!”

„Oricum, de aici trebuie să ieșim!”, insistă Alex, cu ochii la flăcările din cameră, care încep să se extindă. „Putem să ieșim în club, doar...”

Alice are o propunere: „Ieșim în club și dăm alarma, ne pierdem în mulțime!”

„Poate să iasă cineva nevăzut de aici?” întreabă Iustina.

„O să încerc eu”, spune Bogdan, „dar vă rog, mutați-l p-ăsta de aici, chiar nu vreau să ardă din cauza mea!”, vizibil speriat.

„Poți să mă ajuți, măcar, să îl trag spre ușă? Îl trec eu peste prag, îl duc eu la bar, dar este destul de greu.”, întreabă Alex, gândindu-se, după manifestarea de mai devreme, că Bogdan trebuie să fie mai puternic decât fetele.

Cei doi îl târăsc cu greu pe atacator spre ușa din spatele barului, controlându-și cu destulă dificultate frica față de focul de dinapoia lor și ajung cu toții din nou în club, unde petrecerea nu s-a oprit deloc în tot timpul acesta. Alex găsește o alarmă de incendiu, chiar lângă ușa de la intrare, în timp ce Bogdan se face nevăzut ajutat de luminile difuze și de aglomerație și se strecoară afară din club, în căutarea celor care i-ar aștepta acolo. „Ai grijă de tine!” mai apucă să spună ceilalți în urma lui.

În capul lui Alice vocile se întețesc: „Foc! Foc! Foc! Foc!” și începe să alerteze lumea, strigând cu voce tare ce strigă vocile în mintea ei. Cei din jurul ei încep să se agite, unii aruncă priviri spre hol, dând cu ochii de flăcări. Începe să se creeze busculadă și oamenii ies treptat afară.

Cei trei reușesc să iasă și ei fără probleme, amestecându-se în mulțime, încercând să nu dea de bănuit. Se reunesc cu toții pe aleea din fața clubului; afară este liniște, simt cu toții că lucrurile s-au calmat într-o oarecare măsură; își simt și propriile lor frici cum, treptat-treptat, se liniștesc; simt aerul rece al serii pe fețe și pe mâini și își dau seama că sunt într-o relativă siguranță - pentru o secundă, totul este în regulă.

„Bogdan, tu ai apucat să vezi ceva până să iasă lumea?” rupe Iustina tăcerea.

Pe măsură ce ieșeau primele valuri de lume, Bogdan văzuse doi bărbați îmbrăcăți în costume, pe una dintre străduțele lăturalnice. Odată ieșiți și noii lui tovarăși, își dă seama că încă trei persoane, un bărbat și două femei, vin din partea cealaltă. Merg încet, nu ies în evidență, dar este clar că se îndreaptă intenționat către ei, ar putea să jure că unul dintre ei i-a dat un zâmbet strâmb din colțul drept al gurii: „Urmați-ne. Preferabil acum. Nu suntem cu cine a încercat să va facă rău, dar trebuie să veniți cu noi. Dacă nu o veți face, va vom obliga să veniți cu noi.” Niciunul dintre ei nu pare om.

„Prima încercare a fost eșuată. Ce facem, mergem cu ăștia?” întreabă Alex.

„Nu cred că putem să nu mergem. Te vezi în stare să îi dobori pe toți cinci?” îi răspunde Iustina tot cu o întrebare. „Iar eu sânge în seara asta nu mai beau!”

Alice așteaptă un semn din partea vocilor, care nu se lasă mult așteptate și încep să îi șoptească: „pioni pentru curțile de stacojiu și alabastru...” ... „Make sense!” ... „You're walking towards a closed door!” ... „Aaahhh... ce folos să ai voci în cap dacă nu vor să vorbească clar?!”

Unul dintre bărbați își dă ochii peste cap la adresa celuilalt și amândoi încuviințează cunoscător. Primul care le vorbise se uită către ei: „O să plecăm acum. No funny business, avem mașinile după colț, nu faceți mișcări foarte bruște și totul o să fie OK. În seara asta o să mergeți alături de noi la Principele Bárány.”


Înapoi: In the Dark
Urmează: A Deadly Meeting

26-dec-2021 © kimica.ro Foto: kimica.ro