Brasov by Night



In the Dark


Sâmbătă, 15 octombrie 2016, ora 21

Cei patru se trezesc împreună în ceea ce pare a fi o garsonieră dintr-un imobil abandonat, fără să își dea seama exact ce s-a schimbat, doar își amintesc vag ce li s-a întâmplat chiar înainte să își piardă cunoștința.

Dar foarte multe lucruri sunt schimbate la ei. În primul rând văd altfel, simt altfel: contrastul este mai puternic, albul este mai alb, lumina este mai puternică, întunericul este mai acut - distanța dintre cele două este mult, mult sporită. În același timp, în corp simt frig, dar nu frigul pe care îl cunoșteau ei, care implică un anumit efort al corpului să se mențină cald; acum acel efort nu mai este, pur și simplu sunt reci. Simt mirosuri pe care înainte nu le-ar fi simțit - mucegai, umezeală; aud în depărtare pași și zgomote pe care înainte nu le-ar fi auzit - șobolani în pereți sau în podele.

Simțurile lor sunt teribil de ascuțite acum și, dintr-o dată, simt că lumea este un loc mai rece, mai gol; a existat un conținut în ei pe care acum îl simt... absent, dispărut; ceva lipsește din ei - în piept, acolo unde ar fi simțit emoțiile, este gol; au rămas doar niște umbre tocite și distante... Și... le este foame!

Bogdan, Alexandru și Alice nu simt foarte puternic această senzație, doar știu că lipsește ceva și că au nevoie să satisfacă această pornire. Iustina, în schimb, imediat după ce își da seama unde se află, se simte neliniștită, ceva îi lipsește și trebuie să-l aibă acum. Nu știe ce, încă, dar este o nevoie în ea care în acest moment o face să fie destul de agitată: îi este greu să stea locului, se joacă cu degetele, ceva îi lipsește.

Și în sfârșit se văd unii pe alții, în această garsonieră nemobilată, în acest imobil condamnat, constatând că nu mai au la ei decât ce era prin buzunare - nu tu rucsac, nu tu aparat foto.

Iustina este o față slăbuță, cam de 1,60 m, cu părul lung, castaniu, ușor ondulat, prins în coadă și cu ochii verzi, nemachiată, îmbrăcată cu tricou, pantaloni cu buzunare, destul de strâmți pe picior, să nu o încurce în încercările ei de a surprinde ceva inedit în fotografii și o jachetă călduroasă, anticipând frigul de seară, dar fără mănușile pe care le folosește de obicei pentru aparatul foto.

Alexandru, un tip obișnuit, cu părul scurt, șaten și cu ochi căprui, 1,75 m și vreo 75 kg, poartă blugi, bocanci de drumeție, o vestă cu multe buzunare peste tricou și o geacă, dintr-un material făcut să reziste peripețiilor prin care a trecut.

Alice nu este nici ea prea înaltă, cam 1,65 m, îmbrăcată în blugi, cu vestă peste tricou, cu o geacă prea subțire pentru vremea aceasta (amăgită de vremea călduță de la amiază), în verde și negru, cu părul scurt și roșu aprins, care îi scoate în evidență culoarea aparte, verde-albăstruie, a ochilor. Imediat ce se trezește, constată că este ceva la marginea auzului, a percepției ei: ca și când aude șoapte, aproape deranjant - ca și când cineva este întotdeauna acolo și îi șoptește lucruri. Pentru început, din tot susurul de șoapte, își distinge doar numele: „Alice Cremene... Alice Cremene... Alice Cremene...” Se uită în jur, încercând să își dea seama de unde vin, dar nu reușește în acest moment, și tot întoarce capul din când în când, când i se pare că ar veni dintr-o direcție, fără să o ajute.

Bogdan realizează și el însuși cum arată, odată cu ceilalți: părul îi este pe podea, iar chelia lui aproape că lucește roșiatic, plină de răni, răni care de altfel continuă pe tot corpul, coborând pe gât în jos pe sub cămașa albastru-închis cu carouri albe; petice rupte din blugii lui dezvăluie de asemenea răni și, mai ales, pielea gri. Ochii lui sunt complet negri acum, sticloși, nasul roș, mandibula extinsă în afară, urechile i-au devenit anormal de subțiri pentru o ființă umană și plate, roase la margini. De mirosit, nu miroase rău, brațele par să-i fie drepte și funcționale, dar la capătul degetelor, mai lungi decât ar trebui, are... gheare, diforme și scârboase. Surprins cu gura deschisă, absolut îngrozit, privindu-și palmele care tremură de zor, clar în stare de șoc, ceilalți pot vedea că dinții lui sunt strâmbi, unii dintre ei îi penetrează buzele, colți crescuți în toate părțile. O ființă care pare să fie de aceeași înălțime cu Alexandru, subțire, fără să i se poată ghici, măcar vârsta, în starea în care se află acum.

Primul reflex al lui Alexandru este să sară și să se dea înapoi până se lipește de un perete, fără să scoată vreun cuvânt, fixând cu privirea această creatură pe care o bănuiește că ar avea legătură cu ce li s-a întâmplat lor. I-o luase înainte Iustina, care îi confirmă temerile - aceea nu este o vedenie. Alice stă încremenită, se uită la el și... îl întreabă dacă e în regulă, deși, cumva, este conștientă de inutilitatea întrebării.

Primul lucru pe care îl face arătarea, însă, nu este să răspundă, ci să se caute în buzunare, sfâșiindu-și hainele cu ghearele care se agață de țesătură, ca să scoată un inhalator, pe care încearcă disperat să-l folosească, fără să se întâmple nimic. Scoate inhalatorul din gură, îl trântește pe jos și se ridică într-o stare de panică pură, pășind în gol și repetând obsesiv: „Nu pot să respir! Nu pot să respir!”, câteva minute agonizante, după care își dă seama că... nu are nevoie să respire.

Alexandru se îndreaptă către ușă, în căutarea unei căi de scăpare.

Vocile pe care le aude Alice încep să se întețească puțin și, de la a-i șopti numele, ajung să spună mai multe lucruri: „Da, da... ceva se întâmplă...”; fără să își dea seama, le răspunde și ea, cu voce tare, cu o umbră de nedumerire și de teamă în glas: „Ce?!” „Principele e... celălalt. Sunt două mașini în față...”

„Ce Principe?!”

„Oamenii de lângă tine sunt în regulă”, aude o voce care, cumva, ajunge la suprafața vacarmului, dar care este acoperita de altele: „La vânătoare, vulpile fug de câini... Sunt cel puțin cinci Bătrâni morți sub orașul ăsta...” Vocea mai calmă revine din nou la suprafață: „Cei cu care ești sunt în aceeași situație ca și tine. Sub canapea e un bilețel. Citește-l.” imediat urmată de: „Am plecat la vânătoare cu toți prietenii mei”... „25 de insecte într-o singură cameră”... „Borcanul... borcanul e spart...”

Alice își dă seama că sunt cel puțin patru sau cinci voci pe care le aude constant și îi este destul de dificil să se concentreze. Se uită în jur la ceilalți, apoi vede o canapea roșie în cameră și începe să îi dea crezare vocii mai calme. Merge acolo și începe să scotocească, fără să le spună nimic și lor.

„Câți viermi crezi că o să găseșți sub pietrele alea?” ... „Ce viermi?!” ... „Comoara n-o să fie niciodată acolo.”

După câteva clipe, găsește într-adevăr o notă, scrisă de mână, într-un mod destul de haotic: „Luna Roșie, dincolo de bar, în spate, camera de conferințe. Arată asta barmanului.” De Luna Roșie știe, este un club din oraș. „Roșu ca ce-ți lipsește ție... roșu ca ce-ți lipsește ție...” Cea mai calmă voce se ridică din nou la suprafață: „Ar fi bine dacă i-ai lua și pe ceilalți cu tine”... „Către foc, către foc, către foc...”

Iustina, în continuare agitată și cu mâinile tremurând, are impresia că, totuși, creatura din cameră nu are gânduri agresive, chiar pare mai panicată decât ei; se gândește că într-adevăr ceva nu este în regulă cu persoana respectivă, dar ceva nu este în regulă nici cu ceilalți.

„Te rog, ajută-mă”, îi spune creatura.

„Dacă îmi spui cum...”

„... Nu știu... nu știu...” vine răspunsul deznădăjduit.

„Ce-ți aduci aminte, ultima dată?”

„A sărit pe mine sub pod, nu știu ce-a vrut, să mă jefuiască, nu știu... Era un tip, era mic, mirosea foarte-foarte rău... A sărit la mine, am aruncat cu o carte în el și... m-am trezit aici..."

„Voi ce vă aduceți aminte?” îi întreabă și pe ceilalți. „La mine a fost o blondă, îmbrăcată bine, în haine noi... La voi?”

Alexandru aude și se întoarce în cameră, negăsind nimic afară: „La mine a fost o femeie care a părut să se dea la mine. Eram pe stradă, coborâsem de pe munte și... asta-i tot. Parcă m-a înțepat ceva, dar... nu-mi aduc aminte altceva, m-am trezit aici.”

„A... a fost un individ dubios” își aduce aminte Alice. „Voia să-mi dea sfaturi...” „Sfaturi, sfaturi... Sfaturi, sfaturi...” „Hmm... ce?... nu... Și nu știu... nu... nu știu de ce am... de ce am plecat cu el... nu-mi dau seama... dar am plecat cu el și după aia m-am trezit aici...”

„Apropo, eu sunt Iustina.”

„Alice.”

„Alex.”... „Și... tu?” continuă, după o mică pauză.

„...Bogdan.”

„Adică ne-au drogat și ne-au răpit? Și ne-au lăsat singuri aici? Și bietul Bogdan...” se întreabă Iustina.

Dar Alice nu lasă iluzia să se înfiripe: „Nu cred că e vorba de droguri... Am găsit asta sub canapea” și le arată biletul. „Aud voci, ceva cu...”

„Auzi... adică acum auzi voci?” o întrerupe Alex.

„...întruna... da!”... „Asta e jignitor!”... „Taci din gură!... Ceva cu o vânătoare, cu niște vulpi... trebuie să mergem unde zice biletul ăsta...”

„Oricum trebuie să ieșim de aici, cred, să vedem...” intervine hotărât Alex, întrerupt repede și foarte abrupt de Bogdan: „Eu... eu cum pot să ies de aici așa? Eu nici nu știu ce am, poate e contagios!... Stați departe de mine!”

„Îți dăm ceva cu care să te acoperi... îți dau haina mea, mai încropim ceva să-ți acoperi fața, spunem că ai avut un accident.” îi propune Alex.

În momentul în care își dă seama că îi va fi dificil să se arate și se retrage în umbre, Bogdan se simte puțin mai în siguranță. Ceilalți trei îl văd cum... se contopește cu ele, e cumva la locul lui acolo, iar el realizează instinctiv că ar putea să își facă trecerea neobservată; nu știe cum, încă, dar e ceva în el care îl îndeamnă să facă asta. Și se lasă purtat de acest sentiment, îi este atât de rușine, se simte atât de neputincios, încât nu vrea să fie acolo, nu vrea să fie văzut de nimeni.

„Ți-e mai bine?” îl întreabă Iustina. Îl vede ascuns, mai greu de observat; poate că, dacă nu ar ști că e acolo, nu l-ar vedea deloc. Înaintează spre el, atrasă de iluzia optică a luminilor și a umbrelor dintr-un spațiu atât de mic încât să aibă acest efect asupra lui Bogdan. Dar Bogdan fuge imediat ce se apropie de el și... dispare.

Ceilalți o văd pe Iustina în umbră, ca și înainte, dar, când încearcă să se ia după Bogdan, o văd cum dispare instantaneu. Chiar și ea își da seama că s-a mișcat incredibil de repede. Ajunge la colț și realizează că Bogdan este cumva în cameră, dar încă nu-și poate da seama cum să-l vadă. Concentrându-și simțurile, după câteva clipe, îl vede ascuns într-un colț, ghemuit, speriat de ceea ce este, de ceea ce a devenit.

„Eu zic să vă căutați și voi doi, Alex și Alice, ce anume e ciudat la voi... pentru că eu nu făceam asta înainte...”

„Ce e ciudat?! Aud voci!” răspunde Alice, agitată. „Mai vreau ceva mai ciudat de atât?”

„Nici tu nu făceai asta înainte...” Se întoarce către Bogdan, încercând să se apropie încet, fără să se uite foarte insistent la el (mai ales că i se mai spusese înainte că uneori se uită prea fix și prea intens la oameni), cu mâinile tremurânde ținute în buzunare, ca să nu-l agite și mai tare și încearcă să îi spună că, probabil, ceva este în neregulă cu toți patru, nu doar cu el și că nu crede că este contagios ce i s-a întâmplat. Mai mult, tocmai l-a văzut dispărând, deci poate să iasă liniștit în felul asta, că nu o să îl vadă prea multă lume. Da, ei trei îl văd, dar pentru că știu că este acolo, așa a putut ea să îl găsească până la urmă, deși nici asta nu știe cum s-a întâmplat.

„Suntem cu toții în aceeași oală. Că la noi nu au fost pitici macabri, și că întâmplarea face că la mine a fost o blondă fermecătoare, este altă treabă, dar nu mi-a făcut bine.”

Lui Bogdan încep să-i șiroiască lacrimi de sânge din ochii negri și sticloși și, plângând, îi spune pe un ton îngrijorător de rece, care, izolat de imaginea vizuală, sună foarte calm: „...bine... OK... o să vin cu voi și... poate o să îmi dea cineva niște răspunsuri... e tot ce vreau momentan... nu înțeleg nimic...”

„Nu cred că vreunul dintre noi înțelege. Tu doar fii atent și concentrează-te, gândește-te la ce te-a făcut să dispari, că sigur nu te vede nimeni altcineva. Îți dă și Alex haina, eu am o eșarfă dacă te ajută cu ceva, dacă te simți mai bine cu eșarfa...”

„Da... da..., dă-o încoa'!”

„Cred că dacă stai, după cum te-am văzut... că de aia am și venit prima dată după tine... dacă stai cât mai în zonele întunecate... oricum e noapte afară... cred...”

Alex își verifică telefonul: este ora 9 seara, sâmbătă... „Am dormit aici, de joi seară? Ce ne-au făcut de ne simțim așa ciudat? Mergem unde scrie pe hârtie, acolo, la Luna Roșie, trebuie să aflăm ce s-a întâmplat cu noi... Bodgan, dacă poți să vii și tu cu noi, e clar că ni s-a întâmplat același lucru tuturor, chiar dacă în feluri diferite.”

Bogdan se uită la el și încuviințează în liniște, dând din cap.

„Am fost puțin până afară”, continuă Alex. „Nu ne păzește nimeni, nu e încuiată ușa... Hai să mergem, să vedem ce putem afla!”

„Deci este întuneric afară, Bogdan. Nu sunt chiar atât de multe lumini aprinse și putem să le evităm, poți să stai pe partea cu umbre. Dacă ești în umbră, nu te vede mai nimeni. Nu fugi dacă te panichezi și nu fugi către lumină, că atunci or să te vadă.” „...into the light...”

Lui Bogdan i se usucă foarte repede lacrimile și acum, că i-au vorbit frumos, încercând să-l liniștească, se uită la Iustina, rânjind cu colții lui îngrozitori, devenind chiar puțin agresiv: „Îmi dai odată eșarfa aia sau nu?”

„Numai dacă promiți că nu fugi...”

„Promit.că.nu.fug” răspunde tăios, îi smulge eșarfa din mână cu ghearele și începe să o transforme într-o glugă, să își acopere capul și cât mai mult din față, îndesând-o pe sub gulerul cămășii.

În timpul acesta, Alice își dă seama că și ea îl poate vedea pe Bogdan, chiar dacă îi este mai greu să se concentreze, din cauza vocilor. Printre toate bălmăjelile de cuvinte pe care le aude într-una, din când în când mai poate distinge câte ceva util: „colț... uită-te cu atenție...” Și se apropie de ei, în colț.

„Alice, nu mi-o lua în nume de rău...” începe Iustina oarecum încurcată. „Poți să tolerezi vocile acestea?... Poți să... să recunoșți vocile noastre ca fiind parte din realitate și nu vocile din capul tău?”

„Deocamdată sunt enervante, dar nu cred că ar fi o problemă... pot face distincție între surse...”

„Și avem cum să stabilim ceva acum, cât faci distincția, să știi că vocile noastre, sau măcar vocea unuia dintre noi, care vrei tu, este realitate, în cazul în care vocile din capul tău te copleșesc?”

„... Ăăă... e ca și cum ar fi televizorul pornit... nu-s voci solide, sunt la distanță - le aud, dar nu-s cu mine!”

„Poți să... nu știu, poate spun prostii... dacă simți că se apropie sau că se întâmplă ceva mai mult decât tolerabil, putem să găsim o modalitate de a te ține cu noi, de a nu-ți pierde mințile? De a ști că noi suntem realitate pentru tine? Poți să faci efortul asta? Dacă se apropie, să-ți aduci aminte să vorbim atunci!...”

„...Da...”

„Acum... vocile astea sunt toate la fel de enervante? Înțeleg că una dintre ele ți-a spus să cauți sub canapea, nu?”

...„du-i la hotel... ba nu...”... „Ce zici?” dar vocile nu se repetă.

„Acum ai vorbit cu vocile?” întreabă Alex.

„...Da...”

„Deci să presupunem că atunci când zici 'Ce zici?' sau 'Lasă-mă în pace!' nu e din cauza noastră, da?” zâmbește Iustina către Alice.

„Da, stați liniștiți.”, zâmbește și Alice.

„Să înțelegem că uneori te aud sau reacționeaza la ce faci?” continuă Alex. „Sau ai întrebat doar din reflex? Adică, ți-au răspuns vreodată când le-ai întrebat ce spun?”

„Încă nu știu dacă îmi răspund sau nu.”

„Fii atentă: în cazul în care nu înțelegi ce spune unul dintre noi, pune și mâna pe cel pe care nu l-ai înțeles, să știm că pe noi ne întrebi ce-am zis, da? Suntem toți aici...” Iustina nu le spune, dar nu este complet străină de persoane care au sfârșit auzind voci și ar vrea să stabilească o legătură până nu este prea târziu. Nu știe de ce Alice aude voci, dar, din puținul pe care l-a văzut ea, nu a fost bine pentru cine a sfârșit auzindu-le.

Alice îi ia mâinile în mâinile ei și se uită în ochii ei: „Biletul a fost sub canapea, unde mi-au zis vocile că este, deci vocile sunt reale. Mai mult de atât, nu pot să știu. Mi-a spus să caut ceva real, nu o iluzie.”

„Deci cel puțin una dintre ele îți este binevoitoare.”

Uitându-se în jurul lor, își dau seama că nu este nimic care să aducă vreun răspuns. Nu le rămâne altceva de făcut decât să meargă la clubul menționat pe bilet, mânați de disperarea de a afla ce li s-a întâmplat.


Înapoi: The Embrace
Urmează: Fuck It! We're Vampires!

23-dec-2021 © kimica.ro Foto: kimica.ro