Brașov by Night



The Embrace


Joi, 13 octombrie 2016. Un început de toamnă mai rece decât de obicei la Brașov. Ora 21 - după ceasul din turnul Casei Sfatului.


Bogdan Călugăr tocmai și-a terminat tura și iese din librărie, pierdut în gânduri despre ce va găsi în noua carte pe care o duce acasă, strângând-o cu ardoare la piept: o surpriză foarte plăcută - continuarea inedită a Cronicilor pe care toată lumea le credea încheiate cu mulți ani în urmă. Străbate străzile slab luminate ale orașului, simțind în obraji atingerea delicată a vântului rece și a umezelii din aer. Drumul lui obișnuit îl duce printre case, către podul care deschide cartierul Craiter, un loc destul de întunecat, relativ pustiu când ajunge acolo. Pășește încet, fără să fie deranjat de nimic, ținând cartea sub geacă, să o ferească de ploaie.

Alexandru Prescu, venit în Brașov într-o escapadă de o zi, pentru un urcuș pe Tâmpa, se pregătește să coboare pe traseul care duce la Treptele lui Gabony, scufundat în gânduri, hotărât să se întoarcă la gară. Drumul este cam umed pentru confortul lui - bocancii i se afundă puțin în noroi și alunecă mai ușor decât i-ar fi plăcut, dar treptat iese din pădurea slab luminată și își continuă drumul până la Aleea de sub Tâmpa. Aleea este ciudat de pustie pentru ora aceasta, cu felinarele care risipesc întunericul din loc în loc - insulițe de lumină la marginea zonei împădurite. Își continuă drumul către capătul Aleii, către stația unui autobuz care merge spre gară. Din sens opus, o femeie cu părul lung, îmbrăcată simplu, adecvat drumeției, aproape ca și el, îi vine în întâmpinare.

Alice Cremene este încă pe terasa unei cafenele, unde și-a petrecut câteva ore scriind, deși, în sinea ei, încercarea aceasta de paranormal romance îi pare deocamdată fără șanse de publicare, mai ales că încă nu a găsit un editor pentru manuscrisul ei neterminat. Dar este deja târziu, se gândește că ar trebui să plece - încă o cafea la supra-preț într-un local pe Republicii, local cu un pic prea multe aere pentru calitatea băuturilor pe care le oferă, ar fi cam contraproductiv în această seară. Treptat-treptat, trecătorii din centrul orașului încep să se rărească, se lasă tot mai rece și îi e tot mai greu să stea acolo. Se ridică, cu gândul să ceară nota și să pornească către casă, când un bărbat, îmbrăcat relativ elegant, la care nu poate să nu observe că acela nu este cel mai bine călcat costum pe care l-a văzut vreodată, și pare să poarte tricou, nu cămașă, se așază la masa ei, fără să o salute, o privește drept în ochi și începe să îi vorbească: „Mda, greu să... greu să vină inspirația așa, din... din nimic, nu? Știu ce zici, și eu am fost acolo. Stai un pic! S-ar putea să... s-ar putea să găsim o rezolvare la chestia asta...”

Iustina Riess se plimbă pe străduțele din centru, unde și-a petrecut toată după-amiaza pe care a avut-o liberă din întâmplare. Ca de obicei când nu are de lucru, hoinărește fără vreo țintă anume, de data aceasta în centru, să profite de lumina gălbuie împrăștiată de felinare după lăsarea întunericului. Pasionată de fotografie, astăzi a încercat unghiuri mai ciudate, cu diverse clădiri și nume deosebite de firme, urmărind jocul de lumini și umbre. I-au înghețat deja mâinile, dar nu se îndură să se despartă de felinare. Și nu degeaba - umezeala sporită a aerului creează o aură aparte în jurul lor, au într-adevăr un farmec deosebit, mai ales modul în care contrastează cu întunericul din jur; întotdeauna a avut senzația de ploaie de aur, mai ales când plouă în Brașov - este unul dintre fenomenele pe care le-a găsit întotdeauna fascinante. Luându-și privirea de la felinarul aprins, constată că o femeie, o blondă incredibil de atrăgătoare, îmbrăcată elegant (tot ce ține de ea este elegant, începând de la cocul prins cu două bețe de bambus până la pantofii noi lucind și ei în ploaie) îi face cu ochiul și chiar vine către ea, spunându-i: „Într-adevăr, nici eu nu sunt de mult timp aici, dar întotdeauna mi s-au părut foarte frumoase!”, zâmbind într-un fel care ar putea fi cald, ... ar putea fi, dar este ceva cu zâmbetul ei, o nuanță pe care Iustina încă nu poate să pună degetul.


Bogdan a ajuns sub pod, în Craiter. Nu a fost niciodată partea preferată a traseului lui, dar, din nefericire, trebuie să treacă pe acolo. Trage aer în piept, nu îi este foarte plăcut, simte cum degetele mâinii stângi i se strâng în jurul cărții, în timp ce pășește în zona slab luminată de sub pod. O urăște, îi stârnește anxietate și, ca întotdeauna când este în zone întunecate, o amintire foarte neplăcută: a unei seri de Crăciun din copilărie, când a fost jefuit într-un loc neiluminat, în timp ce se întorcea de la colindat. Așa că grăbește pasul, strângând cartea cu mâna stângă ca pe cel mai prețios lucru, dorindu-și să iasă de sub pod și să ajungă cât mai repede la lumină. Nu-și dă seama când, dar simte că se lovește în jurul brâului de ceva; coborându-și privirea, vede că s-a lovit de ceea ce pare a fi un pitic, o persoană foarte scundă, care se uită de jos direct în ochii lui, cu o privire care îi îngheață sângele în vene, ceva ce foarte rar i s-a întâmplat. Reușește însă să își adune puterile și să își ceară scuze.

„Poate că... ar trebui să fii mai atent pe unde mergi? ...data viitoare?” îi răspunde piticul.

„Da... îmi cer scuze!” mai spune o dată Bogdan, începând să se îndepărteze rapid de locul acela.

Dar piticul nu renunță: „Hei, hei! Ce-ai acolo?”

„Ăă... o carte?”

„Ce carte?”

„...Anne Rice...”

Piticul începe să râdă în hohote stridente, cel mai ascuțit râs pe care Bogdan l-a auzit vreodată, simțind cum i se ridică părul de la ceafă chiar pe măsură ce încearcă să facă primii pași și un fior rece, ca o unghie de gheață, îi coboară pe coloana vertebrală. Aude pași rapizi în urma lui, și, în panica subită care îl cuprinde, se gândește că din cauza cărții este urmărit, așa că încearcă să o arunce înapoi către pitic. Evitând-o cu ușurință, piticul îi sare la gât.

Bogdan este la pământ, cu piticul deasupra lui, țintuindu-i mâinile cu o ușurință înspăimântătoare, în timp ce îl privește fix în ochi și își dă seama că această creatură emană un miros de-a dreptul pestilențial, fiindu-i foarte greu să respire. Piticul îi zâmbește larg, „Anne Rice, ha? Da, întotdeauna am avut o anumită fascinație pentru ironie!” și, pe măsură ce spune asta, Bogdan vede cum îi cresc efectiv colți, dar nu așa cum și-ar fi închipuit el, ci în unghiuri nepotrivite, lovindu-se unii de alții, crescând unii peste alții într-o structură de-a dreptul grotescă, inimaginabilă... și țipă, cum nu a mai țipat niciodată în viața lui, complet îngrozit... Și chiar atunci piticul îl mușcă.


Femeia vine spre Alexandru, din când în când luminată de felinarele destul de rare de pe Aleea de sub Tâmpa. Ajunsă aproape de el, Alexandru observă că îl fixează cu privirea. Își dă seama că ochii ei, cu pupile verticale, sunt nu doar roșii, ci sclipesc...luminează cumva...ca niște ochi de pisică, de la culoarea roșiatică, reflectând din loc în loc lumina felinarelor.”

Femeie fiind, îmbrăcată oarecum asemănător lui, îl face să o salute ca pe orice alt om întâlnit pe traseu, în același timp fascinat de aspectul ei. Se uită la el și Alexandru își dă seama că, pe sub gluga gecii, are un păr incredibil de lung. De aproape, hainele nu sunt în cea mai bună stare, pătate, prăfuite din loc în loc, ca și când ar fi umblat prin multe locuri, ca și el, ceea ce îl face să fie și mai încântat.

Femeia se uită la el, dă din cap și spune: „Bună seara! Acum coborâți?”, suficient ca Alexandru să îi povestească despre plimbarea lui pe Tâmpa: „Da, am făcut o plimbare, am urcat pe sub telecabină, m-am mai plimbat pe sus spre vârf și acum mă îndrept spre gară.”

„Mhm, înțeleg.”, spune, evident interesată de el. Alexandru nu-și dă seama când a ajuns lângă el, apucă să reacționeze prea târziu când simte că îl trage ceva de guler și de cureaua de la pantaloni, în timp ce lumea se învârte în jurul lui și se trezește aruncat pe una dintre băncuțele de pe margine. Apucă să facă doar câteva tentative de a se ridica, dar fără succes - ea este peste el, și pentru un scurt moment îi vede ochii, de prădător, în timp ce îl sărută pe obraz, într-un mod complet contrastând cu tot ce a văzut la ea până atunci, spunându-i: „Îmi cer scuze pentru ceea ce urmează să se întâmple.”

Femeia dispare din raza lui vizuală, urmată de o înțepătură puternică pe gâtul lui. Încearcă să se zbată câteva secunde, dar nu foarte mult timp; ducând mâna la gât, din reflexul de a căuta ce l-a înțepat, ajunge cu mâna în părul femeii și realizează că ea este cea care a provocat înțepătura. Pe măsură ce i se întunecă privirea, mâna lui, care încerca să o dea jos, ajunge treptat aproape să o mângâie - este, probabil, cea mai plăcută senzație pe care a trăit-o vreodată, este... incredibil de plăcută. Și este ultimul lucru pe care și-l aduce aminte.


„Păi, dacă voiați masa, v-o las, că eu oricum plecam.”, îi spune Alice necunoscutului, începând să își strângă lucrurile în rucsac, evitând să-l privească în ochi.

„Așa de devreme?” se miră el. „Adică, e numa'...”, scoate telefonul și se uită, „e numa' nouă. Cred că ați mai putea sta...”

„Am stat să lucrez. Am terminat ce aveam de făcut.” răspunde Alice, făcând un semn să i se aducă nota.

„Mhm... mhm... Da, da, da.” spune el. „Aha, aha...” Îl vede că aruncă o privire în direcția ușii cafenelei și, după un minut sau două aude voci foarte puternice din interior, contrazicându-se, semn clar că nota ei nu va veni foarte curând.

Bărbatul se uită la ea și spune: „Nu, dar și eu sunt... și eu sunt la rândul meu un fel de scriitor și... ăă... mi-aș dori să... Mă bucur întotdeauna să văd că este altcineva care practică... De unde... de unde vă obțineți inspirația?”

Alice oftează și se uită în sfârșit la el, evitând în continuare să îl privească în ochi: „De ici, de colo... Inspirație este pe tot. Problema nu este inspirația.”

„Dar ce anume vă inspiră?”

„Avem cu toții imaginație, nu?”

„Da, da, fără îndoială... Ce anume... asta este ceea ce m-a fascinat întotdeauna, ce anume vă stârnește imaginația? Ce vă face să... ce vă atrage, de fapt?”

„Posibilitățile... Poți explora diverse situații...”

„Mhm... mhm... înțeleg...”

Și nu apucă să termine, că Alice are senzația că totul este posibil dacă doar încearcă suficient de mult, o senzație atât de intensă care vine din sufletul ei, tot așa cum ar simți o fericire sau o tristețe foarte puternică și este incredibil cum, dintr-o dată, seara îi pare puțin mai bună, mai plină de speranță.

Bărbatul se uită către ea: „Da, într-adevăr...”, și acum și el pare mai liniștit, nu la fel de agitat ca înainte. „Da, înțeleg ce spuneți, că și eu mă bucur când mă gândesc la toate posibilitățile care se ivesc în serile noastre. Dacă doriți - și sunt destul de sigur că v-ar tenta - aș avea ceva ce mi-aș dori să vă arăt, dacă doar ați veni cu mine...” și îi întinde mâna.

Alice îl urmează pe strada Republicii. Bărbatul se recomandă că fiind un anume Dragoș Georgescu și începe să îi povestească despre cum și el a început să scrie prima carte acum 15 ani, Agonia percepției și despre cum el era un tip mai liniștit, dar de atunci a început să aibă o tot mai mare poftă de viață. „Este incredibil ce ocazii putem să trăim și ce lucruri extraordinare ni se pot întâmpla... Aici, vă rog!” Și face stânga printr-unul dintre ganguri.

Omul vorbește atât de mult și atât de repede, încât ea nu își dă seama când a ajuns foarte-foarte aproape de ea, o ia în brațe și, pentru o secundă, simte o ușoară înțepătură în jurul gâtului, după care o senzație incredibil de plăcută; cea mai plăcută senzație din viața ei o cuprinde și îi este foarte greu să îi reziste. Încearcă să se împotrivească, din reflex, dar, din nefericire, fără succes. Luminile se sting, totul devine din ce în ce mai întunecat și acesta este ultimul lucru pe care și-l amintește.

Cade în ceea ce pare a fi un somn foarte-foarte adânc, în care începutul este foarte liniștit, dar apoi aude întâi șoapte, care treptat se transformă în cuvinte întregi, iar în final o întreagă cacofonie de voci îi umple auzul, chiar dacă ea este adormită. Deși este inconștientă, cumva le aude.


Femeia face câțiva pași către Iustina, se întoarce cu spatele, uitându-se la rândul ei la felinarul pe care îl poza și înapoi la ea: „Hmm, fotograf?”

„Uneori.” vine răspunsul oarecum rezervat al Iustinei.

„De cât timp?”

„De... mult.”

„Eu...” spune ea, într-un mod jucăuș, dar aproape timid, și totuși foarte carismatică, atrăgându-i atenția, „...eu pictez. Întotdeauna mi s-a părut fascinant sau, mai curând, teribil de atrăgător modul în care pentru voi, fotografii, este foarte ușor să opriți un moment și efectiv să-l prindeți în veșnicie. Mi se pare teribil de frumoasă chestia asta. Ce vă place să fotografiați?”

„Clădiri, lumini, umbre, ipostaze inedite...”

„Da, e un contrast frumos acolo... mai ales în orașul ăsta. Nu sunt aici de mult, dar este un contrast superb, fără îndoială. Îmi permiteți să stau un pic pe lângă dumneavoastră, să văd ce mai faceți? Sper că nu vă deranjez...”

„Nu mă deranjați, dar oricum eram pe terminate, că s-a făcut cam frig.”

„Ah, îmi pare rău, chiar îmi pare rău...” spune ea și, pe măsură ce vorbește, Iustina simte cum vrea să o asculte; nu este ceva ce știe, ce gândește, dar este ceva ce simte - că vrea să o audă, este ceva acolo care o fascinează.

În același mod, ușor timid, femeia o privește pe sub sprâncene „Atunci... v-ați supăra foarte tare dacă am continua discuția asta, chiar și în timp ce mergeți? Mi-aș dori să aflu mai multe despre cât de ușor poate să fie să faci ceva să nu dispară niciodată. Este unul dintre lucrurile care mă pasionează, trebuie să recunosc...”

„Dacă-mi povestiți despre pictură...”

„Da... printre altele...”

„Este la fel de fascinant! Este mult mai simplu cu aparatul decât cu pensula.”

Femeia roșește vizibil: „Este un compliment neașteptat și pentru care sunt recunoscătoare... Mă numesc Edith Köteles. Îmi pare bine, sunt încântată!”

„De unde veniți?” o întrerupe Iustina.

„Din Vest. Părințîi mei sunt originari de aici, dar eu tocmai m-am întors din Budapesta.”

„Am fost acolo...”

„Da?”

„Mi-a plăcut. Am vizitat și Labirintul. Și înainte, și după modernizare, deși, după modernizare, arată așa... mai pentru puștime.”

Femeia râde, în mod vizibil înveselită. „Am avut un vernisaj, am câteva lucrări expuse la Europe, dacă vreți să vedeți. M-ar bucura foarte tare să continuăm discuția.”

„O să încerc să vin în următoarea după-amiază liberă.”

„Nu credeți că totuși ați putea să veniți acum? M-aș bucura foarte-foarte mult” și este prea fascinantă femeia aceasta că să o poată refuza, simte cum inima ei merge de partea femeii, care o atrage printre clădirile din centrul Brașovului, până într-un gang: „Draga mea, iartă-mă; oprește-te, te rog, o secundă.”

Iustina se oprește, timp în care femeia se apropie câțiva pași: „Te rog să mă ierți, eu m-am prezentat, dar nu te-am întrebat...”, spune ea venind atât de aproape, încât îi aude vocea foarte aproape de ureche, „...mă tem că nu ți-am cerut și ție numele.”

„Eu sunt Iustina. Iustina Riess.”

În momentul în care îi rostește numele, când îl rostește pe „s”, femeia este atât de aproape, încât Iustina îi simte atingerea obrazului, care însă nu este caldă, cum s-ar fi așteptat, ci rece... ca o pală de vânt. Cât ai clipi din ochi, femeia este la gâtul ei, iar Iustina simte o înțepătură; în ciuda eforturilor ei de a se împotrivi, nu a apucat să își dea seama. Femeia s-a mișcat incredibil de repede și încă o ține în brațe, nu o lasă să atingă pământul, iar senzația care urmează este deosebit de plăcută, este aproape cald modul în care o ține în brațe, ca o iubită, mai mult decât orice altceva.

Chiar înainte ca Iustina să închidă ochii, femeia se uită la ea, spunându-i: „Este și asta o formă de a imortaliza ceva... Sper să reușești”, după care Iustinei i se închid ochii și lumea în jurul ei se întunecă.


Înapoi: Cuprins
Urmează: In the Dark

21-dec-2021 © kimica.ro Foto: kimica.ro