Mythras - Povesti din Pithylos

Strainul si prima aventura


M-am trezit buimaca, de la forfota. O fi vreo sarbatoare si nu stiu eu? Hmm... este... 10 octombrie, parca nu este nicio zi de Templu, dar prea este multa lume agitata pe afara.

Ma imbrac in liniste, imi iau pumnalul si prastia, ma furisez tiptil in bucatarie (intamplator, si mama si tata par sa fie in atelier), sterpelesc un codru de paine (iarta-ma, mama, sper sa mai ai unul in dulap si pentru voi) si ma furisez afara. Astazi nu m-au vazut!

Soarele promite sa cuprinda cerul gri, sa fie o zi frumoasa, abia astept sa se faca cerul albastru! Imi plac zilele acestea insorite si calde de toamna! Dinspre piata se aud negustorii, oamenii trec grabiti cu treaba, dar, inainte sa ma hotarasc incotro sa o apuc, ajung pana la mine strigatele cuiva aflat la prima rascruce de drumuri, ceva despre soarta nedreapta a datornicilor ajunsi sclavi, dar nu si a barbarilor ajunsi sclavi. Pana la urma, intervine un grup (or fi garzi ale vreunui nobil) si il iau cu forta de acolo. Pana acum, acolo fusese un trambitas care imprastia vesti...

Ce importanta are neamul lor? Oamenii ar trebui judecati dupa ce fac, nu dupa familia in care s-au nascut, ca doar n-or fi toti barbarii rai. Sunt convinsa ca unii dintre refugiati sunt oameni amarati si fugiti si ei din calea razboiului, dar nu indraznesc sa spun asa ceva cu voce tare, decat daca sunt singura cu Aniketos in pustietati. Lui i-am mai povestit, cand simteam ca nu mai pot indura ce mi se parea ca e nedreptate. S-a uitat lung la mine, m-a lasat sa termin si m-a sfatuit sa nu spun vreodata cuiva nici macar o umbra a ceea ce i-am spus lui. Nu i-as fi spus nici lui daca as fi avut mai multa stapanire, dar... nu am avut.

Intai desteptarea fortata cu agitatia de dimineata, acum asta - asa mi-a pierit cheful, ca am uitat de tot incotro pornisem si de ce, ba am ramas si incremenita sub o arcada inverzita. Ia sa o iau din loc, pana nu dau de banuit. Imi trebuie ceva bun, sa imi treaca supararea...

Si imi aduc aminte ca Daria este la brutarie, poate as putea sa ii fac o surpriza! Ma furisez pe langa ziduri catre poarta sudica a Orasului. Ies in campie, dar nu ma indepartez prea tare, inainte de a ma incredinta ca nu sunt animale salbatice in jur, care sa ma ia prin surprindere sau sa imi strice planul.

Planul meu este sa gasesc unul din cuiburile de prepelite si sa prind una, dar fara sa o omor. Am vazut oua la un negustor, sunt asa mici si caraghioase, presimt ca Dariei are sa ii placa sa aiba prepelita ei. Poate sa o tina in curtea din spatele brutariei; hmm, poate trebuie un tarc acoperit, sa nu zboare. Imi aduc parca aminte cam pe unde ar fi unul din cuiburi, l-am mai vazut cand am mai fost in expeditie in partea aceasta, dar nu era prepelita in cuib la vremea aceea. Era langa un tufis cu frunze argintii, parca asa tin minte. Si da, e un tufis asa. Ma apropii incet, cu pasi mici, sa nu sperii prepelita. Nu as vrea sa ii fac mai mult rau decat trebuie, dar fara prastie nu pot.

Astazi Norocul este de partea mea! Reusesc sa o ranesc doar, isi tine aripa mai jos, dar nu se vede ca ar sangera. O iau cu grija si o pun in tolba. Sa ma uit totusi mai bine si in cuib, poate ii duc si niste oua. Da, sunt oua in cuib, dar clocite. Dintr-unul insa se vede un cioc mic si se aude un piuit mare. Miraio, nu ai crede ca o lighioana cat un degetar de mica poate sa faca o galagie atat de mare! Ce ma fac cu el? Cred ca vrea sa manance, dar ce? Nu aveam in gand sa hranesc lighioane!

Sa caut in buzunar, ca sigur am faramituri (... iar imi aduc aminte de mustruluiala mamei, cand imi gaseste buzunarele pline cu de toate cand ii las straiele la spalat). Ii pun cu grija o faramitura in cioc, nu cred ca moare daca are sa manance paine. Cu grija sa nu ma ciupeasca adica, nu sa nu moara, ca il cred in stare sa se repeada, asa mic si ud si proptit in fund cum e. Si, Miraio, este mic!! Mic, mic, dar nesatul! Ii mai dau cateva faramituri pana se se indure sa ciripeasca doar. Bun, acum ca imi aud si eu gandurile, cum duc creatura asta la Daria? Sper ca se usuca pana ajung si incepe sa semene a pui adevarat, ca e urat rau asa, cu puful lins si cu albus pe el...

Pana ajung inapoi in Oras, deja arata a puisor infoiat, cu punctisoare maronii si bej, ca o jucarie. Am mers incet, cu el in causul palmei, nu prea ar fi stat bine in tolba cu maica-sa ranita, sigur il omoram.

In brutarie, pare cam intuneric si cam rece. Reortos este si el in brutarie, intr-un colt. Daria este in fata, la tejgea si mai e si un Strain acolo... Ah, cred ca inca ma mai roade patania de azi dimineata. Mai bine sa ii dau brutaritei surpriza, poate ma inveselesc si eu, nu doar ea!

Asa cum pot cu o singura mana, scot cu grija prepelita din tolba: "Daria! Daria! Ti-am adus ceva! Uite, asta este o prepelita. Am stricat-o putin, am lovit-o cu o piatra, dar am avut grija, pe cuvant! Nu am ranit-o rau! Vezi? Nu ii curge sange de nicaieri Si doar isi tine putin aripa in jos! Dar o faci tu bine, ca te pricepi! Stii ouale alea mici si pestrite, caraghioase, de la negustorul din colt? De la pasare din asta sunt, acum o sa ai si tu! Si uite, ti-am adus si un pui mic-mic, sa nu fie niciunul trist, ca nu puteam sa il las acolo sa il manance sobolanii dupa ce i-am luat mama! Uite-l ce mic si dragalas e! Dar se face mai mare, sa stii, asa, cat mama lui! Si mananca faramituri de paine, ca i-am dat eu sa nu mai piuie si le-a mancat pe toate .... si... "

Daria reuseste sa ma opreasca. Poate sa ia doar prepelita deocamdata, mai ales ca e ranita. Asa ca mai tin putin puisorul, pana se hotaraste ea ce sa faca. Dupa cum ii sclipesc ochii, insa, cred ca am nimerit bine azi! Si, intr-adevar, o striga pe sora ei mai mica, Xanthe, sa ii aduca un cos impletit, sa puna acolo prepelita cu puisorul si sa le duca in curtea din spate, pana isi termina treaba in brutarie.

In timpul acesta, mai arunc o privire in brutarie. Si, de dupa colt, il vad pe Reortos straduindu-se sa imi faca un semn din ochi, sa imi indrepte atentia intr-o anume parte a brutariei. Ciudat... suntem in brutarie, nu in vreo mahala, de ce am fi pericol? Clientii sunt de-ai locului, ocazional vine vreun negustor din vreo caravana in trecere, acestia sunt oameni pasnici...

... Strainul de la tejghea... Ma intorc incet si, in acelasi timp, pe negandite, ma sprijin pe manerul pumnalului din buzunar. Nu da semne ca ar fi vazut ca sunt inarmata. Este inalt, voinic, dar cu o infatisare... ciudata, cu o privire stranie si hotarata, si cu un aer de pericol in jurul lui, pe care mantia nu il poate ascunde. Sigur a vazut multa lupta la viata lui, si sigur nu doar a vazut-o. Nimic nu pare sa fie facut intamplator sau de prisos, doar painea aceea mica e la nelalocul ei in mana lui. Strainul se uita prin pravalie (poate si-a dat seama ca il stiu pe Reortos?) apoi ma tintuieste pe mine cu privirea. "Tu esti Adela, fiica lui Polykritos si a Laodameiei?"

Miraio, cu ce accent ciudat vorbeste! Caut cu inversunare sa imi amintesc unde am mai auzit asemenea grai, dar nu imi este cunoscut. Parca aduce cu al unui trib de barbari (Aniketos are sa fie mandru: expeditiile de urmarire facute cu el dau si roade!), dar doar aduce, sigur nu asa i-am auzit vorbind in puterea noptii.

Si... cata indrazneala! Am inceput sa clocotesc. In urma mea, cativa oameni se retrag tiptil din brutarie, profita ca nu ii mai simt privirea indreptata asupra lor.

"De ce?"

"Hmm... Deci, esti Adela?"

"Cine intreaba? Cine esti?"

"Sunt Katumarus, in slujba nobilului Moros, Pastratorul Armelor. Am venit sa iti transmit o.."

"Nu, nu! Cine esti? Nu esti din Oras, arati ciudat, te imbraci ciudat, vorbesti ciudat, si sigur nu vorbesti ca un barbar din vecinatate, ca i-am auzit cand... Nu vorbesti chiar ca un barbar. CINE ESTI?"

"Repet: sunt Katumarus, in slujba nobilului Moros, m-a trimis sa iti transmit o rugaminte: sa ma insotesti la el acasa, pentru ca vrea sa vorbeasca cu tine."

"... Nu te cred.", ii spun, dupa ce trag aer in piept.

"Nu ma crezi? Tocmai ti-am spus ca nobilul Moros te asteapta. Urmeaza-ma."

Si porneste cu pas apasat catre usa, fara sa se mai uite inapoi. Dar eu nu ma urnesc. Il vad pe Reortos ca se uita fix la mine si o aud pe Daria din spatele meu spunandu-mi scurt "Stai!", in acelasi timp in care ii raspund, chiar inainte sa deschida usa: "NU. Nu merg cu tine".

Strainul se opreste cu mana pe clanta. "Nu mergi?" Se intoarce incet, se uita patrunzator la mine si porneste cu pasi masurati inapoi catre tejghea. Imi ingheata sangele in vine... Miraio, daca ma arunca pe un umar, are sa plece cu mine ca si cum as fi un sac cu napi si nimeni nu poate face nimic! Sa indrazneasca, doar, si are sa afle ca sacul acesta cu napi are un pumnal la indemana, gata pregatit! M-ar lua el cu forta, dar are sa ajunga cu un pumnal in spate, chiar si daca nu are sa ii cauzeze prea mult, ca pare prea bine imbracat...

Se opreste, scoate incet un argint pe care il pune tejghea, scoate... o sabie, o ditamai sabia, nu altceva! si, cu o miscare iute si hotarata, loveste cu asa putere moneda cu manerul sabiei, ca o stramba. "Poti sa vii singura, sau " isi plimba privirea de la Reortos la Daria "cu prietenii tai. Eu ti-am spus ce am avut de spus. Arata asta garzilor nobilului Moros, au sa va lase sa intrati" a spus, cu acelasi grai masurat si calm. S-a intors si, fara nicio alta vorba, a iesit din brutarie.

"Duce-te-ai!!" am mai apucat sa spun in urma lui, inainte sa ma preling pe interiorul tejghelei.

***

Daria ne-a dat cate o chifla, sa avem ce face cat ii servea ea pe clientii inca ramasi in brutarie (fie pentru ca erau prea inmarmuriti si nu si-au dat seama ca pot sa iasa ori ca le trebuia musai painea) si am ramas singuri sa ne sfatuim. Le-am povestit si lor patania de azi-dimineata, cam anapoda, ca inca tremuram de furie, cu necunoscutul care striga despre soarta nedreapta a datornicilor ajunsi sclavi, dar nu si a barbarilor ajunsi sclavi si care a fost luat pe sus de niste garzi, treaba care ma ingandurase cu totul. Si, dupa toate astea, dadusem de Strain in pravalie...

Ne-am gandit ca nu avem ce face, trebuie sa mergem; adica, eu musai trebuie sa merg, ca dupa mine a venit, dar ei nu vor sa auda sa ma lase singura. Si, oricat ne-am gandi, nu ni se pare ca Strainul ar fi venit sa faca rau, ca ar fi putut oricum si sigur nu ar fi asteptat in brutarie pentru asta; asa hotarat cum a scos sabia, ne casapea pe toti daca altul era planul lui. Miraio! pana ajungem noi la nobil, o sa se duca deja vorba printre oameni...

Ne hotaram sa mergem toti trei, cu un ocol sa lase Reortos painea acasa si sa le spuna alor lui ca merge la o ruina in cautare de armuri ruginite, ca sa nu dea de banuit. Sunt singura care nu isi lasa armele acasa. Ei au dreptate - nu este chiar o idee o buna sa mergi inarmat la vila Pastratorului Armelor,... dar eu de pumnal nu ma despart niciodata, nici in Oras, nici pentru nimeni! Las totusi prastia la indemana, iesita dintr-un buzunar, pentru ca sigur Strainul stie ca o am, ca doar a auzit povestea prepelitei.

Spre casa nobilului, si strazile, si casele isi schimba infatisarea, devin mai mari si mai frumoase. "Stati, stati! Unde este moneda? A luat-o cineva?" Doar eu as fi putut sa o iau de pe tejghea, dar nu imi vine in minte. Ne oprim sa caut prin buzunare si, da, o luasem din brutarie. Apoi, atata ne-am uitat la case, ca ne-am desteptat in fata vilei nobilului, aidoma unui palat, pazita de doi hopliti nemiscati. Oare or fi vii?

Scot moneda din buzunar si i-o arat unuia dintre ei: "Ziua buna! Am primit moneda de la Katumarus, spunea ca ne asteapta nobilul si, daca va aratam moneda, ne lasati sa trecem!"

Hoplitul se intoarce (este viu!), se uita la moneda si ne lasa sa trecem. "Hm. Daca ti-a dat-o Katumarus... Intrati si mergeti in stanga, pana la sala mare!"

Interiorul este maret, cu un bazin mare cu apa in centrul incaperii... Dupa ce am luat praful de pe toate coloanele de care m-am izbit uitandu-ma in jur, ajungem si unde trebuie. Daria este in lumea ei, studiaza camera, peretii si decoratiunile.

In centrul incaperii nu poate fi decat nobilul Moros. Langa el, o fata tanara, poate nu are nici 20 de ani, mica si slaba. De-o parte, Strainul, Katumarus, la fel de tacut pe cat l-am intalnit si noi; doar vazandu-l, imi aduc aminte din nou de azi-dimineata si.... De cealalta, un alt barbat, cu par lung si negru, in straie de blana, cu pielea smeada si ochii alungiti, cu iz de cal, pesemne un nomad din neamul Terkinilor, tacut si el.

Cineva (Katumarus, poate?) ii atrage atentia nobilului asupra noastra, care se amuza ca stam prea departe, de parca ar fi un om infricosator. Si, tot de amuzament, o intreaba cu ironie pe fata daca asa este. Fata (care ii spune tata) nu este de parerea aceasta, nu avem decat sa ne apropiem.

Nobilul incepe a ne spune, masurat si fara patima, cate ceva despre situatia curenta din Oras - de unele am mai auzit din zvonuri, de altele nu: despre noul cult, al Regelui-Soare Ilios, care incepe sa aiba adepti, venit probabil din sud, care incepe sa devina popular, si in numele caruia Alex Callides predica si vindeca bolnavi in Agora, unii acuzandu-l de vrajitorie si de amenintarea Orasului ; despre noul an electoral, care se apropie (la anul, la urmatorul Festival al Fondarii, in 28 mai) si... acesta este motivul chemarii mele.

"Mi s-a spus ca esti un cercetas bun si ca te descurci in salbaticie... Ma insel?"

"... depinde de salbaticie..." ma aud spunand dupa ce inghit in sec.

"In afara Orasului." continua neperturbat nobilul.

Trag aer in piept, inainte de a-i raspunde: "... Fara lipsa de respect: depinde! Si, ca sa nu va infuriati: da, ma descurc in preajma Orasului, pot sa prind o prepelita, sa omor un sobolan, poate am sa ma urc intr-un copac, dar nu scap de urs si in salbaticie nu supravietuiesc singura."

"Dar nu o sa fii singura... Vad ca ai prieteni care vor merge cu tine, si am sa il trimit si pe Katumarus sa va insoteasca."

... am amutit... eu nu am mai fost in vreo expeditie mare pana acum... cum de stie ca exist? si... Miraio!... prietenii mei? Ei ce vina au? Si... Katumarus?! Dupa ce era sa ii infig pumnalul in spate?!

Nobilul isi continua vorbele, netulburat. Se spune ca Lacrimile Zeului-Soare au fost imprastiate de Zeu intr-un moment de tristete in lume si ca una dintre ele este in teritoriul kataigizilor, in varful muntelui Zavitsa, intr-un altar kataigid parasit. Si asteapta de la noi sa i-o aducem. Noi am primi rasplata, el - popularitate, Callides - ...obiectul si toata lumea ar iesi in castig.

"Suntem intelesi." continua netulburat nobilul, luand tacerea noastra drept invoiala.

"...NU."

"Nu, ce?"

"Nu, nu suntem intelesi."

"Cum?"

"Intai de toate, de-acum s-a raspandit vorba despre un Strain care a scos sabia in brutarie si care a avut ceva de impartit cu noi, as vrea ca familiile noastre sa afle ca suntem teferi si ca nu au motiv de neliniste sau teama."

"Se va face". La un semn, fata si celalalt barbat pleaca din incapere. "Altceva?"

"Strainul, Katumarus. Cine este? Vorbeste diferit, se poarta diferit. Trebuie sa jure ca nu are sa le faca rau nici prietenilor mei, nici familiilor noastre!" (de-acum, in mintea mea, suntem deja pe o cale fara intoarcere, macar familiile noastre sa nu aiba de suferit).

"Katumarus este un razboinic... kataigid. Nimeni nu va face rau nimanui, o garantez eu. Altceva?"

"O harta primim? Sau stie doar Katumarus drumul?"

"Hmm... O sa... primiti; nu este tocmai exacta, dar stie si Katumarus drumul"

"Cat de periculos este drumul pana acolo?"

Nu foarte: ceva cete de banditi, animale salbatice. Altceva?"

Reortos este mai socotit, grija lui sunt armurile, despre care nobilul confirma ca le vom primi de la Katumarus, dar ne priveste restul. De potiuni pretinde ca nu a auzit. Ma uit lung dupa Strain, cat strabate incaperea, plecand in cautarea armurilor noastre.

"Da," continua nobilul, "nu ii strica lui Katumarus o lectie de interactiune sociala. Altceva?"

Daria este cea mai precauta dintre noi, insa. Este foarte hotarata sa plecam abia maine, nu azi, asa cum insista nobilul, pentru ca trebuie sa ne pregatim, si, pana la urma, plictisit si cu o privire care spune fara tagada ca intalnirea s-a incheiat, ne da voie sa ne intoarcem la casele noastre peste noapte.

Eu, insa, ma abat din drum, la Aniketos. Pesemne stie deja, poate nu numai ca s-a intamplat ceva, dar chiar si ce s-a intamplat. Am mare nevoie de povetele lui; pe de-o parte, pentru ca este prima oara cand plec la un drum asa mare fara el, pe de alta parte pentru ca acasa nu au sa-mi dea crezare.

Dupa cum spune el, "Daca nobilul Moros te trimite, trebuie sa te duci! E drum de doua zile. Ai tai au sa inteleaga, fii pe pace. Vrei sa merg cu tine acasa? Mai bine, ia si arata-le pecetea asta, ca sa nu iti mai faci griji" A luat o pecete de lut, a apasat-o cu manerul sabiei, i-a dat-o cuiva sa o arda in foc si pe urma mi-a dat-o sa o duc acasa. "Pustoaico, are sa fie bine, ai sa vezi!"

"Da, are sa fie! Am sa ma intorc sa iti povestesc!" mai apuc sa spun sub privirea lui amuzata si fug acasa. Nu-mi ajunsese cingatoarea lui Aniketos, avea si mama nuiaua la indemana, pentru rusinea din brutarie. Mai sa nu-mi creada istorisirea, norocul meu cu gandul bun al lui Aniketos: i-a convins pecetea lui.

Noapte buna!


Inapoi: Adela
Urmeaza: Niste banditi

30-sep-2021 © kimica.ro