Mythras - Povesti din Pithylos

Adela


Sunt Adela din Pithylos, fiica lui Polykritos si a Laodameiei. Aceasta este viata mea de pana acum.

Parintii mei sunt croitori, se descurca sa traim in conditii decente, uneori chiar si pentru o mica sarbatoare, cand, pe langa mine si fratele cel mare, ramas in casa parinteasca sa continue traditia familiei, vin si ceilalti doi frati, si ei tot mai mari ca mine, ucenici la alti mestesugari din Orasul vecin. Toti trei s-au insurat deja, inca nu au copii, dar am asa o presimtire ca nu mai trec multe Zile ale Familiei pana sa se umple casa cu o droaie de neastamparati.

Pe vremea bunicilor mei a fost un mare razboi, intins pe mai multi ani. Nu am tinut minte cu cine ne-am luptat, dar imi aduc aminte din povestile lor ca prima iarna a fost crunta, mureau oamenii inghetati mai repede decat de rani si situatia era din ce in ce mai primejdioasa.

Bunicul, croitor pielar, era in slujba Ministrului Armelor, iar bunica slujea la Templul lui Miraio. Bunicul, foarte indemanatic si cu un simt al improvizatiei foarte util pentru vremurile acelea, a venit cu o idee negandita asa pana atunci: sa foloseasca lana de la oi, in loc sa fie trimisa la tesatorii, parul de la tesalatul oricarui animal cu blana, chiar si ramas dupa tunsul oamenilor, batute intr-o piua si transformate intr-un fel de pasla, ca dublura pentru inauntrul sacilor de dormit si al armurilor.

Unii au ras de el, ca i-a luat gerul mintile inainte sa ii ia degetele. Altii, mai ales din partea Paznicilor Granarelor&Campurilor si ai Lucrarilor publice, s-au opus cu inversunare, ca or sa ramana nobilii fara lana si fara straie noi. Se spune ca Ministrul Armelor si cel al Templelor ar fi vazut cu ochi buni acest lucru, chiar daca nu s-au manifestat fatis. Bunicul meu a fost lasat sa incerce si, foarte curand, toti mestesugarii cat de cat priceputi au fost chemati sa produca asemenea material si sa trimita convoaie cu provizii catre osteni. Nu s-a terminat razboiul din cauza aceasta, dar nici nu au mai murit oamenii doar din cauza inghetului.

Dupa razboi, nu au continuat prea multi sa produca, mai ales ca pe timpul razboiului nu au fost platiti pentru munca lor - cu totii trebuiau sa sustina eforturile razboinicilor cum puteau. Nici nu a mai fost cerere, pentru ca nu isi dorea nimeni campanie prin viscol.

Dar bunicul meu a continuat in atelierul lui, a perfectionat tehnica batucitului, a continuat sa incerce cu tot felul de blanuri, atunci cand castiga destul si putea sa nu le scoata la vanzare, iar tata, mic ucenic la bunicul, a invatat si el si duce mai departe mestesugul. Asa a cunoscut-o pe mama si apoi s-au casatorit.

Din cand in cand, mama gateste mai mult, face pachet si ma trimite la un vechi prieten de-al lor, Aniketos, veteran din ultimul razboi. Eram cam mica atunci, dar tot stiu ca au murit multi oameni, printre ei sotia si copiii acestui prieten. Cand s-a sfarsit razboiul, s-a intors la o casa goala.

Incet-incet, s-a intors printre noi. Il intristeaza, dar il si amuza cand merg la el, cand ma vede imbracata cu straiele ramase de la fratii mei. Pe de-o parte, se intristeaza pentru ce ar fi putut sa fie, pe de alta parte il amuza hotararea mea de a deveni cercetas.

De cate ori ma trimite mama la el, nu ma lasa sa plec niciodata imediat inapoi. "Daca vrei sa fii cercetas", mi-a spus la inceputuri, "iti trebuie mai mult decat sa umbli prin mahalale imbracata cu straie baietesti (ce te uiti asa, doar nu credeai ca nu stiu?)" De fiecare data ma mai invata ceva si ma chinuie pana nu ma mai ridic din praf. Uneori imi vine sa fug, dar nu ma dau batuta! Din cand in cand mai vine si cate un fost tovaras de-al lui, ramasi prieteni si dupa razboi, si participa si el la antrenamente, cand de partea mea, cand de partea lui. Cel mai repede am invatat sa ma furisez nebagata in seama, mai ales ca trebuia sa scap de rautatile fratilor mei.

Intotdeauna cand innoptam in salbaticie mai merge cu noi si un tovaras de-al lui. La inceput, faceau doar ei de veghe noaptea, cu randul, apoi m-au lasat si pe mine, cu unul din ei treaz, pana mi-a venit randul sa ii veghez eu pe ei, adormiti - cele mai lungi ceasuri din viata mea! Si m-am indragostit de pumnal. NU ma despart de el, orice ar fi.

Cand a vazut tata ca nu e chip si ca am apucat calea aceasta, cel mai probabil si cu un indemn prietenos de la Aniketos, mi-a facut un sac de dormit captusit cum trebuie, dar nu mai greu decat unul obisnuit din panza rudimentara, sa nu car mai mult decat daca ar fi fost un sac obisnuit.

Unul dintre acesti tovarasi, intr-o noapte rece cu luna plina, la lumina flacarilor din vatra, mi-a deschis ochii spre magie. Cred ca mi i-a deschis asa mult, de mi i-a vazut si Aniketos la lumina flacarilor si am primit imediat un ghiont: "Sa nu iti vina idei! Asta este magie din popor, ca am vazut ca te fascineaza, dar nu ai sa dai foc intregii paduri, nici nu ai sa muti muntii din loc cu ea; si, deocamdata, ai sa inveti si ai sa folosesti doar Graiul Mintii, pana te deprinzi. Are sa iti dea o sansa sa le comunici tovarasilor tai fara sa fiti auziti. Baga de seama, insa, unde si cum ai sa te folosesti de ea - omul de rand nu are sa faca diferenta intre farmece si vrajitorie! Daca ai sa mai scapi cu vreun descantec, cu siguranta nu ai sa scapi daca te va banui cineva de vrajitorie!"

Si m-am deprins! Magia este fascinanta! A ras Aniketos de mine, ca asa hotarata nu m-a vazut niciodata. Pana la urma, s-au indurat si au continuat sa ma invete: Incognito, sa pot deveni de nebagat in seama, Knock, sa pot descuia incuietori nevrajite, si, intr-un sfarsit... Shock!!! sa pot slobozi un traznet contra unui vrajmas.

Pe masura ce trecea timpul, nu imi puteam scoate din cap ca Aniketos este mult mai mult decat ceea ce pare. I-am tot spus lucruri despre care nici macar nu e voie sa te gandesti, dar nu m-a dojenit niciodata ca gandesc asa, nici nu a patimit nimeni din cauza ereziei mele. Doar m-a sfatuit sa nu cumva sa dau glas acestor ganduri de fata cu altcineva...

Intr-o zi l-am gasit in uniforma. Veche, dar ingrijit carpita, cu toate fireturile aranjate si cu toate gaitanele lustruite. Am intepenit... Razboi? Din nou?! Am lasat desaga pe masa in bucatarie si m-a dus la altar, unde... mi-a inmanat ceremonios un pumnal, aidoma celui cu care ma antrenase, dar lustruit, echilibrat cum nu mai intalnisem pana acum si cu manerul pe masura mainii mele. Apoi a urmat arcul - alta minunatie, pe masura mainilor si a puterilor mele. "De astazi, acestea sunt ale tale. Ai grija de ele, foloseste-le cu masura si niciodata nu ataca oameni nevinovati!"

Nu mai plansesem de cand eram de-o schioapa si imi era frica de fluturi... pana in ziua aceea.

Ai mei, Miraio-sa-ii-aiba-in-grija, s-au resemnat pana la urma ca nu vor avea fata. Straiele ramase de la fratii mei mai mari au tot fost ajustate, sa mi se potriveasca mie. Mama mi le-a cambrat, dar a mai strecurat si cate o mica infloritura brodata, cu fereala, ca sa nu sara in ochi. "Daca tot vrei sa sari garduri si sa te urci in copaci, asta nu inseamna ca trebuie sa arati a vagabond!", mi-a spus.

Cand a fost limpede ca sunt una cu pumnalul, ai mei au mai adus niste imbunatatiri straielor mele: un buzunar croit in asa fel incat sa ascunda pumnalul de care nu ma despart niciodata, nici in Oras, nici pentru nimeni, dar sa am acces neintarziat la el, fara sa ma incurce - o tehnica mostenita de la bunicul, folosita, insa, doar pentru clienti importanti.

Pe clientii acestia importanti ii mai ascult eu vorbind cand vin la tata in atelier si tata merge in spate, sa caute materiale, comanda lor, ceva. I-am dibuit pe cei mai demni de atentie si, daca prind de veste ca urmeaza sa vina, ma furisez in atelier si ma ascund intr-un cotlon ferit in care tata sigur nu are ce cauta cata vreme sunt clienti inauntru. Uneori ma gandesc ca este prea frumos sa fie doar o intamplare, imi inchipui ca a fost facut special ca loc nevazut de observare, imi inchipui aventuri si urmariri. Si cumva intra si niste cai in inchipuirea mea...

Aniketos a prins cumva de veste (nu stiu cum face, dar el prinde mereu de veste despre tot) si au urmat si expeditii de urmarire, fie toamna, pe o ploaie marunta si rece, de mi-a intrat pana in maduva oaselor, prin frig, vant si noroaie, dormind fara foc, fie vara in arsita, prin praf, cu apa si merinde dramuite, cautand urme, acoperindu-ne urmele noastre, tinandu-ne dupa vreo haita de animale sau dupa vreo ceata de barbari sau de nomazi plecati la vanatoare, fara sa fim descoperiti. Intamplarea a facut ca odata sa se intalneasca doua cete de barbari din triburi diferite si, cred eu, potrivnice. Nu ne-am apropiat, nici chiar Aniketos si tovarasul lui nu le-ar fi facut fata, doar i-am urmarit de la distanta. "Pustoaico," mi-a spus, "asta inseamna calea pe care ai ales-o, nu tinutul dupa vreun client beat prin Oras, care face singur atata galagie, ca il aud si Copiii Haosului din padurile Andrenei! Uita-te bine si ia aminte cum se misca, cum se organizeaza, cum se apara, cum ataca, ar putea fi sansa ta de supravietuire la un moment dat."

Mie imi plac caii! Si felinele! Aniketos m-a invatat sa calaresc, dar mai cu fereala. E suficient ca am nadragi stransi pe picior pe sub fusta si se uita lumea la mine, unii chiar ar da sa si spuna ceva, dar e suficient sa ma uit si eu intr-un fel la ei (da, am! mi i-a facut mama, sa nu mai vin acasa zgariata in toti maracinii, mai ales ca unii dintre ei sunt otravitori sau ceva, nu vrei sa iti intre in piele si sa iti taie vreun picior ca sa scapi cu viata! Si nu, nu arata ca ai rodakinilor!). Nu trebuie sa mai atrag atentia si ca eu, singura fata din Pithylos care poarta bracinari, mai si calaresc ca un barbat sau, si mai rau, ca barbarii sau nomazii, fara sa si fara frâie!! Daca tin bidiviul la pas, ma descurc; la galop insa, trebuie sa am mare noroc ca sa nu cad.

Dar Aniketos a tinut sa ma invete. "Pustoaico," mi-a spus, "si daca te trimite maica-ta sa aduni ouale din cuibar, tu tot ai sa vii tavalita si cu parul ciufulit, ca nu-stiu-ce jivina era sub cuibare si trebuia casapita, ca sa nu manance gainile maica-tii; mai bine sa fii pregatita, sa te poti descurca, vreau sa vii teafara acasa, oriunde ai pleca, m-ai auzit? Daca furatul unui cal si calaritul fara capastru sunt sansa ta sa scapi cu viata, macar sa stii cum sa faci. Atata ca ai mare grija cine si cand te vede; sa nu care cumva sa prind de veste ca ai plecat asa de la grajdurile Orasului!"

Cand am implinit 16 ani, in miez de noapte mama m-a luat cu ea pe terasa din gradina, sa fim singure, sa nu ne auda nimeni. Acolo, in lumina lunii pline, a inceput sa depene o poveste, inceputa cu multe generatii in urma. Stra-stra-...-stra-bunica noastra ramasese grea in vremuri de restriste, iar nasterea nu a fost sa fie usoara. Cand i-a venit sorocul, o Preoteasa a lui Miraio a luat-o la Templu, sa o poata veghea. Pruncului ei nu i-a fost sortit sa traiasca. In aceeasi noapte in Templu s-a mai nascut un prunc, dar tainuit - o fetita cu ochii mari si limpezi, tacuta si cu privire curioasa. Strabuna noastra a venit acasa cu pruncul acela si cu o amuleta neobisnuita, pe care sa o pastreze cu grija, mereu asupra ei, ferita de priviri necunoscute.

"De atunci, la fiecare generatie se naste o fata" am auzit-o ca prin vis pe mama. "La fiecare generatie amuleta trece de la mama la fiica in noaptea celor 16 ani. La fiecare generatie, in noaptea trecerii este luna plina. Pastreaza-o asupra ta pana cand fiica ta va implini 16 ani, Miraio-sa-ne-vegheze!" Stai, cum? Fata?! Copii, adica??!! Mi-am simtit lacrimile curgand, intai sovaielnic si mai apoi navalnic. Ce este cu oamenii acestia?! Mai acum ceva vreme Aniketos, acum mama! "Nu plange, draga mea," a continuat ea stergandu-mi lacrimile, "Miraio are sa aiba grija ca toate lucrurile sa se petreaca la vremea lor. Bunica ta m-a avut doar pe mine, si nu pentru ca nu ar mai fi vrut alti prunci. Eu v-am avut pe toti patru, asa a fost sa fie! Bucura-te acum si lasa grijile pentru mai tarziu!... si Miraio sa vegheze asupra tatalui pruncului tau! am mai auzit-o soptind ca pentru ea.

Cu maini tremurande, am luat amuleta din mainile mamei si, Miraio!... pret o clipire, mi-am inchipuit ca o aura purpurie a tremurat in jurul ei in palma mea... sau de vina sunt lacrimile copilaresti care nu se mai stavilesc. Mi-am adus aminte ca am vazut-o in copilarie, la gatul ei, cand dormeam impreuna ca mie mi-era frica de intuneric. Acum insa, nu mai arata chiar la fel - a fost transformata intr-o neobsinuita prinzatoare de par. "Da, asa este," a continuat mama, citindu-mi gandurile, "este amuleta cu care te jucai seara, inainte sa adormi. Acum este a ta." Si mi-a prins-o in par.

Pe Reortos, fiul unui fierar, l-am cunoscut intamplator. De fapt, cred ca el nici nu-si aduce aminte cand ne-am intalnit prima oara. Intamplarea face ca amandoi hoinarim de multe ori in cautare de ceva. Intr-una din aceste hoinareli, la niste ziduri in paragina, abandonate in preajma Orasului, l-am gasit scormonind dupa resturi de armuri ruginite. Era asa absorbit de "descoperirea" lui (si asa caraghios cu ochii larg deschisi, cu buzele stranse si frematand de curiozitate), ca nici nu a bagat de seama cand l-au inconjurat sobolanii. Asta nu ar fi fost o problema, chiar si daca il luau prin surprindere, dar unii dintre ei aveau spume la gura - daca apucau sa il muste, nu-l mai scapa niciun descantec. Nu l-au mai luat sobolanii prin surprindere, dar l-am luat eu, cand s-a trezit buimac, cu mine casapind lighioanele. Mai ca a sarit si el la mine, dar, spre norocul lui, s-a dumirit repede ca nu aveam in gand sa il atac.

Apoi, drumurile noastre s-au mai incrucisat si, cu timpul, ne-am imprietenit. Niciunul din noi nu este chiar copilul asa cum si l-au dorit parintii. El este un fierar priceput, dar imi pare ca isi doreste mai mult de la mestesugul lui, nu doar sa ascuta sabii, coase si sa faca potcoave de cai. Din cand in cand, imi ascute si mie pumnalul, cand ai lui nu au clienti si nici nevoie de scule. Nu cred ca le place asa mult ca suntem prieteni buni, dar nici nu se arata prea suparati.

Asa ca ne mai furisam din cand in cand in afara Orasului, intr-o poiana, sa ne antrenam impreuna, sa ne mai aratam unul altuia ce am mai deprins cu armele noastre; uneori tragem eu cu arcul, el cu arbaleta lui de care este tare mandru; cu sabia lui si cu pumnalul meu este cam greu sa pastram egalitate, dar macar pot incerca sa parez sau sa arunc pumnalul intr-o tinta inchipuita. Ne-a surprins Aniketos intr-o zi si ne-a chelfanit zdravan, el de-o parte, noi de cealalta, dar am mai invatat ceva despre cum sa folosesti pumnalul cand soarta nu pare chiar de partea ta. Cred ca a fost prima oara cand Reortos a avut parte de un "vrajmas" asa priceput si hotarat. Aniketos nu lupta niciodata in gluma: "Daca ai sa te alegi cu o crestatura, este numai si numai din vina ta, treaba ta ce ii spui maica-tii acasa. Copiilor Haosului nu le pasa ca voi aveati chef doar de joaca" ne-a spus.

Drumurile noastre se mai incruciseaza si in brutarie. Tot intamplarea a facut ca familiile noastre sa lase aducerea painii in seama noastra, iar noi doi sa preferam aceeasi brutarie, mai bine zis aceeasi brutarita: Daria! Miraio, ce priceputa este! Este mai mare ca noi, dar niciodata ca un om mare care sa ne dojeneasca. Stie ea cum sa ne arate cand o nemultumim, nu are nevoie sa mai si spuna... Si sa o suparam pe ea, este ultimul lucru pe care ni l-am dori! Asta nu inseamna ca nu ni se intampla, insa. Desi se trezeste cu noaptea in cap, sa fie gata painea in zori de zi, desi are de-a face cu tot felul de oameni, cand o vedem noi Daria noastra este mereu senina, mereu acolo sa ne asculte tot ce ne trece prin cap si mereu cu macar o chifla buna de dat! Divin! Ceva imi spune, totusi, ca nu stie doar sa faca paine; uneori, pentru o clipita, ochii ei sticlesc ca taisul unui pumnal ascutit in soare.

In hoinareala mea, ma opresc adeseori in piata - ma fascineaza negustorii, au atatea marfuri diferite la vanzare, fiecare laudandu-si-o pe a lui! Si este locul unde aud cele mai multe zvonuri si barfe, despre toti si despre toate! Cel mai interesant este cand vine cate o caravana de nomazi, cu leacuri, ceaiuri, otravuri si altele asemenea. Poate nu ar strica sa il intreb pe Aniketos cum este cu otravurile lor, ca as putea avea o idee...

Intr-una din aceste dati m-am nimerit pe o latura a pietei, langa un negustor nomad mai tanar, cu sotie si copii mici tinandu-se de fustele maica-sii. Parintii erau atenti la clienti, la marfa, sa nu plece cineva nemultumit si sa nu mai fie primiti pe urma in Oras. Intr-o clipa doar, unul din copii a ajuns in calea unui car. Norocul a fost de partea mea, ca am fost mai iute si am insfacat copilul inainte sa fie strivit. Copilul a inceput sa planga, cine impingea carul a inceput sa ocarasca, dar pana la urma s-au lamurit lucrurile si s-au despartit prieteni, nu a avut nimeni de suferit. Parintii copilului, insa, au tinut sa imi multumeasca si sa imi ofere ceva in dar. Nu mi-a venit sa iau nimic de la ei, ca ii vedeam cu copiii mici pe langa ei, dar nici sa ii refuz si sa ii supar; am ales cea mai neinsemnata alifie, de pus pe zgarieturile de maracini, alegere care i-a multumit si pe ei. "Spiritele sa te aiba in paza, Copila a Orasului!" mi-au spus. "Lupii sa nu gaseasca decat vatra rece in urma ta si padurea sa iti ostoiasca foamea!" Dupa aceea, am mai vorbit cu ei si cu alte ocazii, erau simpatici si nu stii niciodata pe unde te poarta drumurile.

Intamplarea, insa, nu a trecut neluata in seama. Sunt destui care nu ii vad cu ochi buni pe nomazi, pe straini in general, sunt destui care nu ma vad cu ochi buni pe mine, si, cand au avut doua motive la un loc, au incercat sa intarate oamenii din piata. Norocul a facut ca mai multi dintre cei din piata vazusera cu ochii lor ce s-a intamplat, aveau si ei copii acasa si mi-au luat apararea - indiferent ce ar avea de impartit cu strainii, strainii acestia sunt pasnici si folositori, iar copiii tuturor sunt nevinovati. Nu au avut ce face, au trebuit sa se retraga, dar sigur nu toti m-au iertat.

Lor li se adauga si cel putin un cercetas dintr-o familie instarita, pe vremuri sub aripa lui Aniketos, dar nemultumit de pretentiile deseori infioratoare ale mentorului nostru; acum este invidios pe prietenia mea cu Aniketos si hotarat sa le arate tuturor ca el este mai bun ca mine. Dar eu nu am facut nimic maret pana acum, chiar nu ar avea de ce sa ii fie teama de mine. Si nici nu mi-ar pasa cine este mai bun - sunt expeditii de tot felul, trebuie doar sa alegi, dar asta nu este suficient pentru el. Umbla niste zvonuri ca ar vrea sa plece in Andrena, pentru sansa de a deveni faimos. Soarta fie de partea lui!


Sunt Adela. Aceasta este viata mea de pana acum: nimic eroic, dar nici infiorator. Am o familie buna, acum cei mai multi oameni din Oras ma accepta sau macar ma trec cu vederea asa cum sunt si am cativa prieteni (nici ei oameni cu totul obisnuiti) pentru care as trece si prin foc!


Inapoi: Cuprins
Urmeaza: Strainul si prima aventura

29-sep-2021 © kimica.ro