Mythras - Povești din Pithylos

Adela


Sunt Adela din Pithylos, fiica lui Polykritos și a Laodameiei. Aceasta este viața mea de până acum.

Părinții mei sunt croitori, se descurcă să trăim în condiții decente, uneori au destul chiar și pentru o mică sărbătoare, când, pe lângă mine și fratele cel mare, rămas în Oraș să continue tradiția familiei, vin și ceilalți doi frați, și ei tot mai mari ca mine, ucenici la alți meșteșugari din Orașul vecin. Toți trei s-au însurat deja, încă nu au copii, dar am așa o presimțire că nu mai trec multe Zile ale Familiei până să se umple casa cu o droaie de neastâmpărați.

Pe vremea bunicilor mei a fost un mare razboi, întins pe mai mulți ani. Nu am ținut minte cu cine ne-am luptat, dar îmi aduc aminte din poveștile lor că prima iarnă a fost cruntă, mureau oamenii înghețați mai repede decât de răni și situația era din ce în ce mai primejdioasă.

Bunicul, croitor pielar, era în slujba Ministrului Armelor, iar bunica slujea la Templul lui Miraio. Bunicul, foarte îndemânatic și cu un simț al improvizației foarte util pentru vremurile acelea, a venit cu o idee negândită așa până atunci: să folosească lâna de la oi, în loc să fie trimisă la țesătorii, părul de la țesălatul oricărui animal cu blană, chiar și rămas după tunsul oamenilor, bătute într-o piuă și transformate într-un fel de pâslă, ca dublură pentru înăuntrul sacilor de dormit și al armurilor.

Unii au râs de el, că i-a luat gerul mințile înainte să îi ia degetele. Alții, mai ales din partea Paznicilor Grânarelor&Câmpurilor și al Lucrărilor publice, s-au opus cu înverșunare, că or să rămână nobilii fără lână și fără straie noi. Se spune că Ministrul Armelor și cel al Templelor ar fi văzut cu ochi buni acest lucru, chiar dacă nu s-au manifestat fățiș. Bunicul meu a fost lăsat să încerce și, foarte curând, toți meșteșugarii cât de cât pricepuți au fost chemați să producă asemenea material și să trimită convoaie cu provizii către oșteni. Nu s-a terminat războiul din cauza aceasta, dar nici nu au mai murit oamenii doar din cauza înghețului.

După război, nu au continuat prea mulți să producă, mai ales că pe timpul războiului nu au fost plătiți pentru munca lor - cu toții trebuiau să susțină eforturile războinicilor cum puteau. Nici nu a mai fost cerere, pentru că nu își dorea nimeni campanie prin viscol.

Dar bunicul meu a continuat în atelierul lui, a perfecționat tehnica bătucitului, a continuat să încerce cu tot felul de blănuri, atunci când câștiga destul și putea să nu le scoată la vânzare, iar tata, mic ucenic la bunicul, a învățat și el și duce mai departe meșteșugul. Așa a cunoscut-o pe mama și apoi s-au căsătorit.

Din când în când, mama gătește mai mult, face pachet și mă trimite la un vechi prieten de-al lor, Aniketos, veteran din ultimul război. Eram cam mică atunci, dar tot știu că au murit mulți oameni, printre ei soția și copiii acestui prieten. Când s-a sfârșit războiul, s-a întors la o casă goală.

Încet-încet, s-a întors printre noi. Îl întristează, dar îl și amuză când merg la el, când mă vede îmbrăcată cu straiele rămase de la frații mei. Pe de-o parte, se întristează pentru ce ar fi putut să fie, pe de altă parte îl amuză hotărârea mea de a deveni cercetaș.

De câte ori mă trimite mama la el, nu mă lasă să plec niciodată imediat înapoi. "Dacă vrei să fii cercetaș", mi-a spus la începuturi, "iți trebuie mai mult decât să umbli prin mahalale îmbrăcată cu straie băiețești (ce te uiți așa uimită, doar nu credeai că nu știu?)" De fiecare dată mă mai învață ceva și mă chinuie până nu mă mai ridic din praf. Uneori îmi vine să fug, dar nu mă dau bătută! Din când în când mai vine și câte un fost tovarăș de-al lui, rămași prieteni și după război, și participă și el la antrenamente, când de partea mea, când de partea lui. Cel mai repede am învățat să mă furișez nebăgată în seamă, mai ales că trebuia să scap de răutățile fraților mei.

Întotdeauna când înnoptăm în sălbăticie mai merge cu noi și un tovarăș de-al lui. La început, făceau doar ei de veghe noaptea, cu rândul, apoi m-au lăsat și pe mine, cu unul din ei treaz, până mi-a venit rândul să îi veghez eu pe ei, adormiți - cele mai lungi ceasuri din viața mea! Și m-am îndrăgostit de pumnal. NU mă despart de el, orice ar fi.

Când a văzut tata ca nu e chip și că am apucat calea aceasta, cel mai probabil și cu un îndemn prietenos de la Aniketos, mi-a făcut un sac de dormit căptușit cum trebuie, dar nu mai greu decât unul obișnuit din pânză rudimentară, să nu car mai mult decât dacă ar fi fost un sac obișnuit.

Unul dintre acești tovarăși, într-o noapte rece cu lună plină, la lumina flăcărilor din vatră, mi-a deschis ochii spre magie. Cred că mi i-a deschis așa mult, de mi i-a văzut și Aniketos și am primit imediat un ghiont: "Să nu îți vină idei! Asta este magie din popor, că am văzut că te fascinează, dar nu ai să dai foc întregii păduri, nici nu ai să muți munții din loc cu ea; și, deocamdată, ai să înveți și ai să folosești doar Graiul Minții, până te deprinzi. Are să îți dea o șansă să le comunici tovarășilor tăi fără să fiți auziți. Bagă de seamă, însă, unde și cum ai să te folosești de ea - omul de rând nu are să facă diferența între farmece și vrăjitorie! Dacă ai să mai scapi cu vreun descântec, cu siguranță nu ai să scapi dacă te va bănui cineva de vrăjitorie!"

Și m-am deprins! Magia este fascinantă! A râs Aniketos de mine, că așa hotărâtă nu m-a văzut niciodată. Până la urmă, s-au îndurat și au continuat să mă învețe: Incognito, să pot deveni de nebăgat în seamă, Knock, să pot descuia încuietori nevrăjite, și, într-un sfârșit... Shock!!! să pot slobozi un trăznet contra unui vrăjmaș.

Pe măsură ce trecea timpul, nu îmi puteam scoate din cap că Aniketos este mult mai mult decât ceea ce pare. I-am tot spus lucruri despre care nici măcar nu e voie să te gândești, dar nu m-a dojenit niciodată că gândesc așa, nici nu a pătimit nimeni din cauza ereziei mele. Doar m-a sfătuit să nu cumva să dau glas acestor gânduri de față cu altcineva...

Intr-o zi l-am găsit în uniformă. Veche, dar îngrijit cârpită, cu toate fireturile aranjate și cu toate găitanele lustruite. Am înțepenit... Război? Din nou?! Mi-a făcut semn să las desaga pe masă și m-a dus la altar, unde... mi-a înmânat ceremonios un pumnal, aidoma celui cu care mă antrenase, dar lustruit, echilibrat cum nu mai întâlnisem până acum și cu mânerul pe măsura mâinii mele. Apoi a urmat arcul - altă minunăție, pe măsura mâinilor și a puterilor mele. "De astăzi, acestea sunt ale tale. Ai grijă de ele, folosește-le cu măsură și niciodată nu ataca oameni nevinovați!"

Nu mai plânsesem de când eram de-o șchioapă și îmi era frică de fluturi... până în ziua aceea.

Ai mei, Miraio-să-îi-aibă-în-grijă, s-au resemnat până la urmă că nu vor avea fată. Straiele rămase de la frații mei mai mari au tot fost ajustate, să mi se potrivească mie. Mama mi le-a cambrat, dar a mai strecurat și câte o mică înfloritură brodată, cu fereală, ca să nu sară în ochi. "Dacă tot vrei să sari garduri și să te urci în copaci, asta nu înseamnă că trebuie să arăți a vagabond!" mi-a spus.

Când a fost limpede că sunt una cu pumnalul, ai mei au mai adus niște îmbunătățiri straielor mele: un buzunar croit în așa fel încât să ascundă pumnalul de care nu mă despart niciodată, nici în Oraș, nici pentru nimeni, dar să am acces neîntârziat la el, fără să mă încurce - o tehnică moștenită de la bunicul, folosită, însă, doar pentru clienți importanți.

Pe clienții aceștia importanți îi mai ascult eu vorbind când vin la tata în atelier și tata merge în spate, să caute materiale, comanda lor, ceva. I-am dibuit pe cei mai demni de atenție și, dacă prind de veste că urmează să vină, mă furișez în atelier și mă ascund într-un cotlon ferit în care tata sigur nu are ce căuta câtă vreme sunt clienți înăuntru. Uneori mă gândesc că este prea frumos să fie doar o întâmplare, îmi închipui că a fost făcut special ca loc nevăzut de observare, îmi închipui aventuri și urmăriri. Și cumva intră și niște cai în închipuirea mea...

Aniketos a prins cumva de veste (nu știu cum face, dar el prinde mereu de veste despre tot) și au urmat și expediții de urmărire, fie toamna, pe o ploaie maruntă și rece, de mi-a intrat până în măduva oaselor, prin frig, vânt și noroaie, dormind fără foc, fie vara în arșiță, prin praf, cu apă și merinde drămuite, căutând urme, acoperindu-ne urmele noastre, ținându-ne după vreo haită de animale sau după vreo ceată de barbari sau de nomazi plecați la vânătoare, fără să fim descoperiți.

Întâmplarea a făcut ca odată să se întâlnească două cete de barbari din triburi diferite și, cred eu, potrivnice. Nu ne-am apropiat, nici chiar Aniketos și tovarășul lui nu le-ar fi făcut față, doar i-am urmărit de la distanță. "Puștoaico," mi-a spus, "asta înseamnă calea pe care ai ales-o, nu ținutul după vreun client beat prin Oraș, care face singur atâta gălăgie, că îl aud și Copiii Haosului din pădurile Andrenei! Uită-te bine și ia aminte cum se mișcă, cum se organizează, cum se apără, cum atacă, ar putea fi șansa ta de supraviețuire la un moment dat."

Mie îmi plac caii! Și felinele! Și bufnițele! Aniketos m-a învățat să călăresc, dar mai cu fereală. E suficient că am nădragi strânși pe picior pe sub fustă și se uită lumea la mine, unii chiar ar da să și spună ceva, dar e suficient să mă uit și eu într-un fel la ei (Da, am! Mi i-a făcut mama, să nu mai vin acasă zgâriată în toți mărăcinii, mai ales că unii dintre ei sunt otrăvitori sau ceva, nu vrei să îți intre în piele și să îți taie vreun picior ca să scapi cu viață! Și nu, nu arată ca ai rodakinilor!). Nu trebuie să mai atrag atenția și că eu, singura fată din Pithylos care poartă brăcinari, mai și călăresc ca un bărbat sau, și mai rău, ca barbarii sau nomazii, fără șa și fără frâie!! Dacă țin bidiviul la pas, mă descurc; la galop însă, trebuie să am mare noroc ca să nu cad.

Dar Aniketos a ținut să mă învețe. "Puștoaico," mi-a spus, "și dacă te trimite maică-ta să aduni ouăle din cuibar, tu tot ai să vii tăvălită și cu părul ciufulit, că nu-știu-ce jivină era sub cuibare și trebuia căsăpită, ca să nu mănânce găinile maică-tii; mai bine să fii pregătită, să te poți descurca, vreau să vii teafără acasă, oriunde ai pleca, m-ai auzit? Dacă furatul unui cal și călăritul fără căpăstru sunt șansa ta să scapi cu viață, măcar să știi cum să faci. Atâta că ai mare grijî cine și când te vede; să nu care cumva să prind de veste că ai plecat așa de la grajdurile Orașului!"

Când am împlinit 16 ani, în miez de noapte mama m-a luat cu ea pe terasa dinspre gradină, să fim singure, să nu ne audă nimeni. Acolo, în lumina lunii pline, a început să depene o poveste, începută cu multe generații în urmă. Stră-stră-...-stră-bunica noastră rămasese grea în vremuri de restriște, iar nașterea nu a fost să fie ușoară. Când i-a venit sorocul, o Preoteasă a lui Miraio a luat-o la Templu, să o poata veghea. Pruncului ei nu i-a fost sortit să trăiască. În aceeași noapte în Templu s-a mai născut un prunc, dar tăinuit - o fetiță cu ochii mari și limpezi, tăcută și cu privire curioasă. Străbuna noastră a venit acasă cu pruncul acela și cu o amuletă neobișnuită, pe care să o păstreze cu grijă, mereu asupra ei, ferită de priviri necunoscute.

"De atunci, la fiecare generație se naște o fată" am auzit-o ca prin vis pe mama. "La fiecare generație amuleta trece de la mamă la fiică în noaptea celor 16 ani. La fiecare generație, în noaptea trecerii este lună plină. Păstreaz-o asupra ta până când fiica ta va împlini 16 ani, Miraio-sa-ne-vegheze!"

Stai, cum? Fată?! Copii, adică??!! Mi-am simțit lacrimile curgând, întâi șovăielnic și mai apoi năvalnic. Ce este cu oamenii aceștia?! Mai acum ceva vreme Aniketos, acum mama! "Nu plânge, draga mea," a continuat ea ștergându-mi lacrimile, "Miraio are să aibă grijă ca toate lucrurile să se petreacă la vremea lor. Bunica ta m-a avut doar pe mine, și nu pentru că nu ar mai fi vrut alți prunci. Eu v-am avut pe toți patru, așa a fost să fie! Bucură-te acum și lasă grijile pentru mai târziu!... și Miraio să vegheze asupra tatălui pruncului tău! am mai auzit-o șoptind ca pentru ea.

Cu mâini tremurânde, am luat amuleta din mainile mamei și, Miraio!... preț de o clipire, mi-am închipuit că o aură purpurie a tremurat în jurul ei în palma mea... sau de vină sunt lacrimile copilărești care nu se mai stăvilesc. Mi-am adus aminte că am vazut-o în copilărie, la gâtul ei, când dormeam împreună că mie mi-era frică de întuneric. Acum însă, nu mai arată chiar la fel - a fost transformată într-o neobișnuită prinzătoare de păr. "Da, așa este," a continuat mama, citindu-mi gândurile, "este amuleta cu care te jucai seara, înainte să adormi. Acum este a ta." Și mi-a prins-o în păr.

Pe Reortos, fiul unui fierar, l-am cunoscut întâmplător. De fapt, cred ca el nici nu-și aduce aminte când ne-am întâlnit prima oară. Întâmplarea face că amândoi hoinărim de multe ori în căutare de ceva. Într-una din aceste hoinăreli, la niște ziduri în paragină, abandonate în preajma Orașului, l-am găsit scormonind după resturi de armuri ruginite. Era așa absorbit de "descoperirea" lui (și așa caraghios cu ochii larg deschiși, cu buzele strânse și fremătând de curiozitate), că nici nu a băgat de seamă când l-au înconjurat șobolanii. Asta nu ar fi fost o problemă, chiar și dacă îl luau prin surprindere, dar unii dintre ei aveau spume la gură - dacă apucau să îl muște, nu-l mai scăpa niciun descântec. Nu l-au mai luat șobolanii prin surprindere, dar l-am luat eu, când s-a trezit buimac, cu mine căsăpind lighioanele. Mai că a sărit și el la mine, dar, spre norocul lui, s-a dumirit repede că nu aveam în gând să îl atac.

Apoi, drumurile noastre s-au mai încrucișat și, cu timpul, ne-am împrietenit. Niciunul din noi nu este chiar copilul așa cum și l-au dorit părinții. El este un fierar priceput, dar îmi pare că își dorește mai mult de la meșteșugul lui, nu doar să ascută săbii, coase și să facă potcoave de cai. Din când în când, îmi ascute și mie pumnalul, când ai lui nu au clienți și nici nevoie de scule. Nu cred că le place așa mult că suntem prieteni buni, dar nici nu se arată prea supărați.

Așa că ne mai furișăm din când în când în afara Orașului, într-o poiană, să ne antrenăm împreună, să ne mai arătăm unul altuia ce am mai deprins cu armele noastre; uneori tragem eu cu arcul, el cu arbaleta lui de care este tare mândru; cu sabia lui și cu pumnalul meu este cam greu să păstrăm egalitate, dar măcar pot încerca să parez sau să arunc pumnalul într-o țintă închipuită.

Ne-a surprins Aniketos într-o zi și ne-a chelfănit zdravăn, el de-o parte, noi de cealaltă, dar am mai învățat ceva despre cum să folosesc pumnalul când soarta nu pare chiar de partea mea. Cred că a fost prima oară când Reortos a avut parte de un "vrăjmaș" așa priceput și hotărât. Aniketos nu luptă niciodată în glumă: "Dacă ai să te alegi cu o crestătură, este numai și numai din vina ta, treaba ta ce îi spui maică-tii acasă. Copiilor Haosului nu le pasă ca voi aveați chef doar de joacă" ne-a spus.

Drumurile noastre se mai încrucișează și în brutărie. Tot întâmplarea a făcut ca familiile noastre să lase aducerea pâinii în seama noastră, iar noi doi să preferăm aceeași brutărie, mai bine zis aceeași brutăriță: Daria! Miraio, ce pricepută este! Este mai mare ca noi, dar niciodată ca un om mare care să ne dojenească. Știe ea cum să ne arate când o nemulțumim, nu are nevoie să mai și spună... Și să o supărăm pe ea, este ultimul lucru pe care ni l-am dori! Asta nu înseamnă că nu ni se întamplă, însă.

Deși se trezește cu noaptea în cap, să fie gata pâinea în zori de zi, deși are de-a face cu tot felul de oameni, când o vedem noi Daria noastră este mereu senină, mereu acolo să asculte tot ce ne trece prin cap și mereu cu măcar o chiflă bună de dat! Divin! Ceva îmi spune, totuși, că nu știe doar să facă paine; uneori, pentru o clipită, ochii ei sticlesc ca tăișul unui pumnal ascuțit în soare.

În hoinăreala mea, mă opresc adeseori în piață - mă fascinează negustorii, au atâtea mărfuri diferite la vânzare, fiecare lăudându-și-o pe a lui! Și este locul unde aud cele mai multe zvonuri și bârfe, despre toți și despre toate! Cel mai interesant este când vine câte o caravană de nomazi, cu leacuri, ceaiuri, otrăvuri și altele asemenea. Poate nu ar strica să îl întreb pe Aniketos cum este cu otrăvurile lor, că aș putea avea o idee...

Într-una din aceste dăți m-am nimerit pe o latură a pieței, lângă un negustor nomad mai tânăr, cu soție și copii mici ținându-se de fustele maică-sii. Părinții erau atenți la clienți, la marfă, să nu plece cineva nemulțumit și să nu mai fie primiți pe urmă în Oraș. Într-o clipă doar, unul din copii a ajuns în calea unui car. Norocul a fost de partea mea, că am fost mai iute și am înșfăcat copilul înainte să fie strivit. Copilul a început să plângă, cine împingea carul a început să ocărască, dar până la urmă s-au lămurit lucrurile și s-au despărțit prieteni, nu a avut nimeni de suferit.

Părinții copilului, însă, au ținut să îmi mulțumească și să îmi ofere ceva în dar. Nu mi-a venit să iau nimic de la ei, că îi vedeam cu copiii mici pe lângă ei, dar nici să îi refuz și să îi supăr; am ales cea mai neînsemnată alifie, de pus pe zgârieturile de mărăcini, alegere care i-a mulțumit și pe ei. "Spiritele să te aibă în pază, Copilă a Orașului!" mi-au spus. "Lupii să nu găsească decât vatra rece în urma ta și pădurea să îți ostoiască foamea!" După aceea, am mai vorbit cu ei și cu alte ocazii, erau simpatici și nu știi niciodată pe unde te poartă drumurile.

Întâmplarea, însă, nu a trecut neluată în seamă. Sunt destui care nu îi văd cu ochi buni pe nomazi, pe străini în general, sunt destui care nu mă văd cu ochi buni pe mine, și, când au avut două motive la un loc, au încercat să întărâte oamenii din piață. Norocul a făcut ca mai mulți dintre cei din piață văzuseră cu ochii lor ce s-a întâmplat, aveau și ei copii acasă și mi-au luat apărarea - indiferent ce ar avea de împărțit cu străinii, străinii aceștia sunt pașnici și folositori, iar copiii tuturor sunt nevinovați. Nu au avut ce face, au trebuit să se retragă, dar sigur nu toți m-au iertat.

Lor li se adaugă și cel puțin un cercetaș dintr-o familie înstărită, pe vremuri sub aripa lui Aniketos, dar nemulțumit de pretențiile deseori înfiorătoare ale mentorului nostru; acum este invidios pe prietenia mea cu Aniketos și hotărât să le arate tuturor că el este mai bun ca mine. Dar eu nu am făcut nimic măreț până acum, chiar nu ar avea de ce să îi fie teamă de mine. Și nici nu mi-ar păsa cine este mai bun - sunt expediții de tot felul, trebuie doar să alegi, dar asta nu este suficient pentru el. Umblă niște zvonuri ca ar fi plecat în Andrena, pentru șansa de a deveni faimos. Soarta fie de partea lui!


Sunt Adela. Aceasta este viața mea de până acum: nimic eroic, dar nici înfiorător. Am o familie bună, acum cei mai mulți oameni din Oraș mă acceptă sau măcar mă trec cu vederea așa cum sunt și am câțiva prieteni (nici ei oameni cu totul obișnuiți) pentru care aș trece și prin foc!


Înapoi: Cuprins
Urmează: Străinul și prima aventură

29-sep-2021 © kimica.ro Foto: kimica.ro